Fratelui român

Cînd peste ochi aprinşi de dor
Şi lacrimi împietrite
Flutură-acelaşi tricolor
Pe ţarini răvăşite.

Cînd imn, grafie-n unison,
Le-avem, de unde-i teama,
De ce să trec ca un spion,
Prin ţara noastră vama?

Cînd Basarabi se prăbuşesc
Pentru pămînt şi limbă,
Cînd parlamentele tuşesc
Pentru o lege strîmbă.

Atunci, te rog, cu mine-n chin
Să mergi spre Libertate –
Nu da, române în român,
Nu da, că-ţi este frate!

Cînd tancuri se pornesc din Est
Să ne îndoaie screaua,
Cînd banii se pornesc din Vest,
Sunîndu-şi tinicheaua.

Cînd mai apoi apar pe rînd
Şperţari de speţă joasă,
Care ne cumpără rînjind
Cu suflet şi cu casă.

Cînd tot se face spre-a ieşi
La-ncăierări în piaţă,
Cînd nu ştim seara de-om veni,
Plecînd de dimineaţă.

Atunci, te rog, nu fi Cain
Şi nu izbi în gloate –
Nu da, române în român,
Nu da, că-ţi este frate!

Cînd vreun călugăr obosit
De-atîta-nstrăinare
Se mai îndreaptă către-un schit
Să pună o lumînare.

Cînd vreun poet din Dumnezeu
Se zbate smuls din sine
Şi stă pe-o margine de hău
Pentru nişte destine.

Cînd vreun soldat înnegurat
Că i-au călcat statutul,
Îşi ia răspunderi de bărbat
Şi vrea să treacă Prutul,

Atunci, m-auzi, nu fi un spîn
Şi nu-l lucra din spate –
Nu da, române în român,
Nu da, că-ţi este frate!

Cînd stelele, clipind, vestesc
Că-i o mutare-n soartă,
Cînd neamurile se unesc,
Să nu se mai despartă.

Cînd n-avem timp şi nici noroc
Să ne trăim viaţa,
Cînd sprijin ni-i un nor de foc,
Care ne schimbă faţa.

Cînd ardem ca nişte făclii
De nevîndut în gară,
Cînd nu umblăm cu viclenii
Pentru popor şi ţară.

Atunci te umple de divin,
Ia-n piept şi sîrmi ghimpate –
Nu da, române în român,
Nu da, că-ţi este frate!

Vîntul

Sînt om, mă aflu între bine-rău,
Bate un vînt prin crengi şi cade greu
Pe greul chin al sufletului meu.

Dar, om fiind, eu ştiu că am un drept
Să nu mă iau cu proştii toţi în piept,
Să-ascult sămaşul care-i înţelept.

Or, cum sămaşi prea înţelepţi nu sînt,
Mă pomenesc: sînt singur pe pămînt
Mă sprijin doar de vînt, numai de vînt.

Ce vînt ciudat, îmi spun, cum este el,
Se-aseamănă cu un copil rebel
Ce vrea să schimbe diavolul în miel.

Şi îmi mai spun, - ce sprijin mi s-a dat? –
Ghivecele cu flori le-a dărîmat,
În casa mea e vîntul împărat.

Umblă din loc în loc, printre chirpici,
Sparge un geam, mai sperie pisici,
Dă de-nţeles, că nu-i chiar de pe-aici.

O, vîntule, de unde-oi fi venind? –
Dai buzna-n casa mea învîlvorînd
Tot aerul şi aburul de gînd.

Tot baţi şi baţi cumplit, de parcă strechi;
De-acu m-ai asurzit şi de urechi,
Trezind în mine amintiri străvechi.

Pe cînd eram în al nelumii cer,
Pe cînd eram o rază de-adevăr
Şi-n jur cădeau gingaşe flori de măr.

O, vîntule din tandru cunoscut,
Eu n-am fost om, un ochi ce a văzut
Edenul cel pe care l-am pierdut.

Acum sînt om pe Terra, dar mereu,
Simt, vînt, cum sufli ca şi Tatăl meu,
Tatăl dintîi ce-i însuşi Dumnezeu.


Ziuă albă

Se face ziuă albă şi încă n-am dormit
Pe-acest pămînt pe care cumva m-am ispăşit.

Privesc tăcută-n soartă, paharul meu e plin,
M-am ispăşit cu-o viaţă de luptă şi de chin.

Ce aş mai spune celui de-alăturea mereu
Ce aş mai spune celui numit îngerul meu,

Tu îmi cunoşti viaţa cam cruntă pe de rost,
Tu, unica mea pază, nu m-ai păzit de prost,

De laş, de hoţ, de fiara ce-n sufletu-mi dădu,
Nu m-ai păzit tu, înger, o nu, şi nu, şi nu!

Acum e ziuă albă, deja a şi venit
În trupul meu de humă e-un sînge obosit.

Încît îmi pare, dacă aş aţipi c-un vers
Tot sîngele meu roşu ar curge-n Univers.

Se face ziuă albă, de-acu nu mai cuvînt,
Cuvînte chiriecii, cînd plec de pe pămînt.


Vînt de toamnă
Fratelui Nichita

Bate vîntul de toamnă, prin care
Nu aud glasul tău cunoscut,
Pentru mine iubirea cea mare
A trecut, a trecut, a trecut.

Cade vulturul fără pereche
Ca şi tine bolnav, obosit,
Pentru mine durerea cea veche
A venit, a venit, a venit.

Între clipa cu braţele pline
Şi-ntre clipa cu rînjet hain,
Între ceea ce trece şi vine
Mai rămîn, mai rămîn, mai rămîn.


Ochiul păsării

Ochiul păsării încă viu
în gura felinei
mă urmăreşte
zile şi nopţi.
O clipă i-am prins
scînteia vieţii
pîlpîind înfiorat –
era divină.

Cai de aur pasc ceaţa...
Fratelui Leonard

Cai de aur pasc ceaţa,
Pe-o astrală coroană,
Înspre moartea-ţi cu viaţa
Mă deschid ca o rană.

Uite-aşa ca şi tine
Stau şi eu într-o casă
Şi la rău, şi la bine,
Cu-a mea umbră la masă.

Ca şi tine cu sete
Sorb cu gura văzduhul,
Din perete-n perete
Mi se zbuciumă duhul.

La un dor mai aparte
Va ţîşni peste minte,
Mă va duce departe,
Mă va curge-n cuvinte.

Fi-voi tot mai adese
Ca şi tine idee
Şi mai pe înţelese,
Decît poate-o femeie.

Căci din ochiul de tină
Pîn-la steaua-ţi sclipindă
Sînt un plîns de lumină
Într-o beznă rîzîndă.

Secerişul

Stau ca un cal răpus în plină vară
Sub cerul care joacă în culori,
Stau într-un lan de maci şi de secară
Şi-aud cum intră-n lan secerători.

Se leagănă, se-nvolbură secara
Şi macii roşii pîlpîie-n delir,
Secerătorii taie toată ţara,
Care ajunge-aproape-un cimitir.

Văd secera în soare cum luceşte,
Cum cade capul macului pieziş
Şi cum secara clar se prăbuşeşte

Pe trupul meu de cal care tînjeşte
De a fi liber, nu-a căra orbeşte
Snopi de secară grei la seceriş.

Cer clar
Nepotului Ioan

Cerul e clar şi viaţa ne adună
Prin ploi, zăpezi, prin care merg mereu,
Da, ne adună viaţa, cînd o lună,
Arată drumul înspre satul meu.

Unde mă-aşteaptă tata, numai tata,
Căci mama mea demult s-a înălţat,
Unde mă-aşteaptă-acasă şi postata,
Pe care nici pînă azi nu-o am arat.

Cerul e clar, de-atîta claritate
Apar sub lună ziduri, temple vechi –
În legătură cu aceste toate
Destinul îmi vuieşte în urechi.