INOROGUL
Prinţului Dimitrie Cantemir
I
Stăteam şi eu sub soare, un biet om
Stateam şi eu sub soare, sub un pom,
Un vişin neapărat lîngă păduri,
Cu-un ochi de apă-alături şi cu muri.
Veni o vulpe-ntîi ce m-a privit
Cu ochii ei de-un galben otrăvit,
Veniră-apoi doi iepuri, şi aşa,
Găsitu-şi-au culcuş în preajma mea.
Iar eu stăteam sub soare, meditînd,
Cîte-animale vor veni pe rînd?..
Stăteam cam dus, cu mintea dusă sus.
Ce zic?..Făra de minte. Un apus
Pătrunse în păduri cu-un aspru vui,
Veni şi o ursoaică cu trei pui,
Dar n-o interesam deloc, nu-avea
Poftă-a mînca bătrîna carne-a mea.
Cu tot cu pui înfuleca din muri
În marile, în verzile păduri,
Că, fără voie, am surîs, cu dor,
Ştiind că-s desemnat Stăpînul lor.
Că-astfel ne-a poruncit al nostru Domn,
La care-ajungem doar prin Mare Somn.
Şi, cum părea că dorm somn liniştit,
O bufniţă deodată-a chiţăit,
Un lup mi-atinse mîna, că-i voia
Pe iepurii ascunşi în preajma mea,
Apoi...nimic, nimic, doar vînt calin
Ce ne mai scoate uneori din chin.
Închisei iaraşi ochii sub clar cer,
Iubind tot ce răsuflă Adevăr,
Plante, copaci şi păsări, şi, în val,
Tot ce cuprinde regnul animal,
Tot ce există-n lume, ce să spun,
De-aşa iubire pari un pic nebun
Nu te-nţeleg semenii, precum eşti,
Pe mulţi din ei îi cam nedumereşti.
Dar nu îţi pasă printre sălcii, nuferi
Realizezi că e normal să suferi,
Dacă ai suflet, dacă prin stihii
Voieşti să fii în Patria dintîi,
Unde blînzi îngeri cîntă lin la nai
Unde din iad te muţi curat în rai.
II
Stăteam şi eu sub soare, un biet om,
Stăteam şi eu sub soare, sub un pom,
De-acu, de-atîta stat, într-un sfîrşit
Şi soarele căzu în asfinţit,
De-acu în faţa mea, nevinovat,
Şi păsări, şi-animale s-au plecat,
Cînd vîntul mi-a transmis un grav ecou,
Cînd bufniţa a chiţăit din nou,
Cînd tremură o undă prin văzduh,
Cînd eu mă-aflam departe, chiar în duh,
Cînd spuse-un glas şi tandru, şi temut:
"Vezi că-n păduri este-un necunoscut!"
Stăpîn al animalelor, eu, om,
Stăteam de-acu sub lună, sub un pom
Şi mă-ntrebam, de veste copleşit,
Ce fel de animal o fi venit?..
Dar ce-ntrebări, la ce-aşi mai cuvînta,
Un cal frumos era în faţa mea
Cerîndu-mi ochii...I-am bătut în cui -
Luna izbea un corn din fruntea lui!
...Era aşa o linişte-n păduri,
Ursoaica adormise printre muri.
Vulpi, lupi - la fel, doar bufniţa - nicicum -
Privea cu ochii ei amari la drum
Şi-mi transmitea pe gînd, pe dor, pe vînt
Că Animalul nu-i de pe pămînt.
Astfel cum stam, eu stană am rămas
Fiinţă fără trup şi fără glas,
Atît putui lui Domnul să mă rog
Să-ntreb, n-o fi cumva un Inorog?!
Iar îmi ceru privirea, pe atît,
Încît să nu se-ajungă-a fi urît.
Cum să-l urăşti? Vai cine, ar putea
Urî ceva de-o frumuseţe grea
Alb, tandru, grav, de-un calm uluitor
Cu-un corn în frunte, de învingător!
Şi aşteptînd să zic, să fac ceva,
Să aduc mîna către coama sa,
Să-l mîngîi cu-un cuvînt, cît de tîrziu,
Că-i Inorogul şi că este viu!
Dar eu stăteam cu gîndul tot mai tern
Dar eu strigai spre tatăl meu etern,
Dar eu luai istorii fir cu fir,
M-am adresat chiar şi lui Cantemir,
Care l-o fi văzut pe vremea lui,
Ştiind povestea Unicornului.
Şi, cum stăteam aşa, topită-n rugi
Cum luna se ascunse prin văiugi,
Cum clipele păreau că nu au număr,
Simţii: îmi plînge cineva pe umăr;
Cu lacrimi grele care nu-aveau vad,
Cu al său corn ce se-atingea de-un brad.
Plîngea pe al meu umăr, fără saţ,
Lacrima lui se scurse-ncet pe braţ,
Ajunse-n palme şi sorbii tehui
Apa curată-a lacrimilor lui...
Sorbind aşa-n neştire apa cea,
Mi s-a părut că-am încălcat ceva,
O lege-a firii de neîncălcat,
Văzut cu nevăzut parcă-am legat.
Şi-atunci i-am spus încet: de cînd exist
Nu am văzut vreun Inorog, şi trist,
Alb, tandru, grav cum eşti, ce-ar explica
Valul de lacrimi şi tristeţea ta?
El m-a privit tăcut şi, de necaz,
El de-acu-mi plîngea şi pe obraz
Şi lin-prealin el s-a prelins tăcut
În trupul meu de rază şi de lut.
De azi încolo, dragi prieteni, fraţi,
Pe mine, care-am fost, să mă uitaţi,
Da, Domnul ştie şi de ce vă rog,
Să mă uitaţi, eu sînt un Inorog.
Leonida Lari
