Rememorarea unor momente importante din istoria recentă a Basarabiei.

Stimaţi colegi,
A început, ca de obicei, în fiece an, luna Basarabiei în România, cu slujbe în biserici, cu manifestări la casele de cultură, cu peregrinări pe locurile reunirii ţării din 1918.
E bine că în întreaga ţară-mamă se dă atenţia cuvenită marilor patrioţi reunificatori, dar era şi mai bine, dacă ţara-mamă ar fi fost pe fază în anii de foc - '88, '91 - anii marii mişcări de eliberare naţională din Basarabia, când s-au pierdut două şanse de reîntregire.
Am spus şi o mai repet: de-ar lupta românii basarabeni încă 100 de ani, totuna nu ar fi în stare să învingă mastodontul din Est, cu Armata a 14-a în coastă, fără ajutorul românilor din ţara-mamă.
Iată de ce am venit aici: pentru a sensibiliza opinia publică. Şi, ce-am găsit? O clasă politică amorfă, pornită pe înavuţire, dintre care un mic segment s-a dovedit a o constitui patrioţii.
Trebuie neapărat să vă prezint câteva crâmpeie din istoricul luptei pentru eliberare şi reîntregire, luptă la care au participat generaţii, începând cu '40 până acum; generaţii întregi, dintre care unele trimise în gulagul siberian, semănând drumul cu oase până în Siberia, altele în puşcării. Iar generaţia mea, a românilor din anii '48-'49, a vrut un altfel de viaţă, a vrut a se bucura de o viaţă normală în Basarabia, dar nu a fost cu putinţă. De ce? Pentru că au fost lideri şi soldaţi în conducerea mişcării de eliberare naţională. Şi s-a întâmplat să apuce căi străine! Eu, personal, în ţară, primesc nişte modalităţi de a fi răsplătită pentru sacrificiile şi serviciile aduse Ţării Româneşti, încât, pur şi simplu este jenant pentru toţi colegii mei de luptă şi de breaslă din Basarabia natală.
Se ştie - mai cu seamă de către istoricii de pe ambele maluri ale Prutului - că, până în anii '88-'89, românii basarabeni au îndurat suferinţa de a nu vorbi în limba maternă, de a nu cunoaşte istoria neamului românesc, de a nu gândi, pur şi simplu, ca nişte fiinţe libere.
Generaţiile colonizate decenii la rând, însă, au avut parte nu numai de moarte morală, ci de moarte fizică, în sfârtecata Basarabie veneau de pe aiurea, chiar şi din Afganistan, zeci, sute, mii de sicrie de plumb; plumb, plumb, plumb - à la Bacovia. Sicrie de plumb sigilate, în care nu se ştia ce se conţinea din fiinţele copiilor noştri. Şi, atunci, un duh mai puternic decât al oamenilor, se izbi de sufletele noastre, ne cuprinse într-atât, încât chiar pe 8 martie 1988, noi, femeile de la Liga creştin-democrată a femeilor din Moldova, am organizat primul miting neautorizat de autorităţi, cu cerinţe clare: copiii noştri să-şi satisfacă serviciul militar acasă; copiii noştri nu sunt carne de tun pentru alţii.
Din câte îmi amintesc, acea imensă coloană de femei, sute de mii de femei din toată Basarabia, se întindea de la gară până la Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei. Şi atunci au căzut multe capete de conducători, vânduţi intereselor străine. Şi, tot în acel an, au avut loc alegeri în Sovietul Suprem al U.R.S.S. Bineînţeles, eu, ca persoană organizatoare a mitingului, mă aflam sub anchetă. Nu aveam dreptul să particip la alegeri. A venit atunci o echipă specială de la Moscova, în frunte cu un tovarăş, un grangur mare, o fi fost colonel sau general, Eduard Kiseliov, care se ocupa de interogări. Şi-a permis acel Kiseliov, la unul dintre interogatorii, chiar să mă întrebe, având în faţă nişte cărţi ale mele, traduse în limba rusă: "sunteţi o bună poetă, noi am putea să vă traducem în toate limbile lumii. La ce vă trebuie aceste mişcări politice, din cauza cărora vă aşteaptă puşcăria? pentru că aţi încălcat ordinea publică." La care întrebare i-am răspuns: "şi la ce mi-ar folosi mie toate limbile lumii, dacă eu nu aş mai avea pentru cine scrie în limba mea, română?" "Păi, de ce nu aţi putea scrie şi în română?" - mă întreabă grangurul KGB-ist. "Pentru că voi ne ucideţi copiii pe fronturile voastre."
Însă, acel Eduard Kiseliov era un trimis al KGB-ului din Moscova, ceva mai inteligent decât slujitorii Filialei KGB din Chişinău. Şi-a dat, pesemne, seama că eu nu mă vând nici pentru toate cărţile din lume, traduse în toate limbile. Precum s-au vândut sau mai au de gând să se vândă, unii scriitoraşi de mâna a doua, actualmente făcând elogii generalilor ruşi.
Şi, atunci, acel tip inteligent de la Moscova, mi-a spus: "ce să facem, doamna Lari, cu acest caz al dumneavoastră?" "Clasaţi-l! ca să pot participa la alegeri." "Am şefi mai mari peste mine. Nu pot." "Atunci, spuneţi că nu aveţi la îndemână toate probele, ca să am timpul necesar de a participa la alegeri."
Era o discuţie uluitoare între un colonizator şi un colonizat. Dar, din cauza acelei anunţate perestroici şi glasnosti, chiar şi oamenii de calibru mare, precum el, nu putea, aşa, una-două, să aresteze o femeie care a militat pentru dreptul la viaţă al copiilor unui ţinut colonizat - ţinutul basarabean. Aşadar, am participat la alegeri şi le-am câştigat, în faţa a 15 nomenclaturişti, toţi bărbaţi de pe la Comitetul Central al PCM, al comitetelor locale, procurori, şefi de pe la secţiile de cultură etc.
Şi, astfel, întrebarea mea, stimaţi colegi, către dumneavoastră, de exemplu, ar suna cam aşa: păi, cum vine treaba asta? Care intelectual, muncitor, ţăran din Basarabia, ar fi votat o femeie decăzută, o epavă, o bolşevică, o comunistă, o k.g.b.-istă, precum zice anonimul sau anonimii din Revista "România Mare"? Nimeni! Oamenii mă cunosc. Oamenii ştiu că, împreună cu toţi colegii mei de breaslă şi de luptă, liderii Mişcării de Eliberare şi Reîntregire Naţională din Basarabia, le doream binele, le doream libertatea şi neatârnarea faţă de străini. Aşa a fost în acei ani grei - '88-'89.
La Uniunea Scriitorilor, între timp, s-a concentrat elita intelectuală din toate domeniile, făcând programul minim şi programul maxim al mişcării. Programul minim cuprindea: limba română - limbă de stat, grafia latină, istoria românilor, armata naţională, însemne naţionale. Programul maxim avea un singur punct: reunificarea naţională, prin independenţă faţă de U.R.S.S. şi alipirea Basarabiei la ţara-mamă.
Programul minim a fost îndeplinit cu brio, cu începere de la 31 august 1989 şi până la 27 august 1991, când s-a întâmplat să fim lăsaţi de izbelişte. De către cine credeţi? De către România. Fapt care a şi declanşat războiul transnistrean.
Acei oameni care aveau în mâini pârghiile puterii de decizie la vremea respectivă în România au recunoscut un stat în stat - Republica Moldova, adică aceeaşi R.S.S.M., atât că fără doi de "S".
Iată, am în faţă, şi vi-l şi prezint: Monitorul Oficial al Sovietului Suprem al U.R.S.S., în care sunt publicate dezbaterile cu privire la Pactul Molotov-Ribbentrop, precum şi alocuţiunile mele în ce priveşte rapturile teritoriale săvârşite de U.R.S.S. împotriva României.
Atunci, vă întreb încă o dată: cum pot eu fi "k.g.b.-istă", "comunistă", "machitoare bolşevică"? Plus de asta, mi-au ucis şi fratele aceşti k.g.b.-işti, la 24 de ani.
Ţara mamă, România, prin factorii ei decisivi, a preferat să tacă şi să se ascundă într-o indiferenţă suspectă şi intolerabilă. În felul acesta, au fost pierdute două şanse istorice de reunificare a ţării. Se zice că vremurile grele au nevoie de oameni puternici. Dar, când oamenii puternici, care au ridicat şi au salvat mulţimi, cu riscul propriei vieţi, printre tancuri şi mitraliere, sunt lăsaţi singuri pe câmpul de luptă de către fraţii lor de suflet şi de sânge, fără voie te pomeneşti că nu-ţi mai rămâne nimic, decât să pleci din lume în sine şi de a te sfătui numai cu Dumnezeu.
Vă mulţumesc.