Despre artele eterne şi cele trecătoare.

Înainte vreme, cu secole în urmă, omenirea era mai evoluată în plan spiritual decât aceasta de azi. De ce spun asemenea cuvinte grele? De aceea, că în amfiteatrele elene şi romane se întâlneau poeţi filosofi şi cântăreţi de pe toate meridianele Terrei, nu numai sportivi. Pe atunci încă nu se auzea, nu se vedea a bate o minge cu piciorul sau capul. Era cu adevărat o ierarhie a valorilor umane.
Să aruncăm o simplă privire asupra societăţii româneşti contemporane şi asupra altor societăţi de pe Planetă. Nu tu spirit, nu tu cuvânt, nu tu competitivitate în cele mai importante sfere ale vieţii, ci fotbal, fotbal şi iar fotbal.
Sunt în România de 16 ani, dar mi-a fost îndeajuns, suficient, să mă conving de faptul că Bucureştii nu au cum fi şi nu pot fi capitala culturală a României. Capitale culturale sunt Iaşii, Sibiul, Chişinăul.
Timp de 16 ani am tot aşteptat măcar o emisiune cât de pricăjită la vreun post de televiziune, cu scriitori clasici sau contemporani. Nimic. Aut nihila est.
Şi încă ne mai întrebăm, de ce degenerează generaţiile?
În Biblie e scris negru pe alb: "La început a fost Cuvântul şi Cuvântul este Dumnezeu".
Şi ce ne facem, dragi fraţi români, cu Dumnezeu, care este Cuvântul?
Iată ce facem! Ne batem, pur şi simplu, joc de marile talente în toate domeniile artistice: poezie, proză, pictură, sculptură, teatru, muzică. Să luăm bine aminte, că ne vom trezi cu generaţii bolnave, lipsite de minte şi simţire din cauza loviturilor cu piciorul şi capul.
Nu am nimic de împărţit cu fotbaliştii. Au şi ei munca lor, şi chiar suferă adesea pentru strădaniile lor fizice.
Acum, după meciul absolut indezirabil cu Lituania - scor 0-3, au ajuns să fie numiţi "strânsura" lui Piţurcă. Nici chiar aşa! Nu e bine. Se întâmplă şi pierderi, nu numai câştiguri, dar nu e cazul să exagerăm.
Dintotdeauna am considerat că artele frumoase sunt veşnice, pe când jocurile sportive - efemere. Din câte ştim, o naţiune care se respectă, în delegaţii protocolare nu ia o minge în vizită, în cutare sau cutare ţară, ci ia o carte, un tablou, o sculptură, o casetă cu muzică autohtonă românească.
Nici pe vremea lui N. Ceauşescu artiştii acestei ţări, pre nume România, nu au fost atât de uitaţi, dispreţuiţi, chiar şi batjocoriţi, din simplul motiv că ei creează, dar nu bat o minge cu piciorul sau capul.
Haideţi să ne trezim, în sfârşit, din somnul cel de moarte, dragi fraţi români, ca să putem schimba textul imnului naţional: "Deşteaptă-te, române!".
Şi, dacă tot am vorbit despre fotbal, precum şi despre artele frumoase, nu aş putea să mă abat nicidecum de la ultima mizericordie a acestei veri: părerea unui poetaş, făcut, iar nu născut, despre anumite evenimente ale cetăţii, care nu încap în stomacul său. Este vorba de Mircea Cărtărescu care, din insuficienţa de suflet a unor aşa-zişi mentori ai săi, a făcut o aşa-zisă operă şi s-a umflat de ifose ca un balon.
Am răsfoit şi eu câteva rânduri din "opera de trei parale" şi nu am rezistat s-o duc până la capăt, pentru că nu aveam ce să citesc, pentru că e lefter ca talent, ca har de sus. Iată doar o mostră de genul: "O, Doamne, ce fund avea!" Mi-a fost destul să-i văd antitalentul. Numai un bărbat frustrat de condiţia sa minimă ca mascul poate să-şi bată joc de o femeie, văzută întâmplător pe stradă, într-un asemenea hal.
Şi, încă mai abitir, să se adreseze divinităţii!
Astfel de pseudoartişti contemporani primesc stelele României, pe când ar fi fost un gest de nobleţe să le primească dintre contemporani artişti care au intrat deja în istorie prin creaţiile lor, precum Ovidiu Iuliu Moldovan, Leopoldina Bălănuţă, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Adrian Păunescu, Nicolae Dabija, Cezar Ivănescu, Cătălina Buzoianu şi alţii, atât vii, cât şi trecuţi pe alt tărâm.
Dar asta e lumea în care trăim! E, bineînţeles, o ingratitudine, dar cel mai adesea se întâmplă, ca talentele cu adevărat mari să fie recunoscute abia când trec din această vale a plângerii.