Populară

Fug clipe, ore, zile, săptămîni,
La tot ce văd îmi iau doar capu-n mîini
Şi mă trezesc păşind printre ruini.

Păşesc, păşesc, dar nu ştiu cum altcum,
Decît ar merge un tembel pe drum
Care-şi priveşte steaua ca pe-un fum.

Păşesc, păşesc, dar nu ştiu cum altfel,
De parcă-n faţa mea păşeşte-un miel
Care îşi duce crucea peste el.

Aşa, mereu păşind prin ploi şi vînt
De-atîtea anotimpuri pe pămînt,
Într-un tîrziu ajung şi la Cuvînt.

Însă Cuvîntul Domnului e greu –
Alege între bine şi-ntre rău,
Încît răspunzi cumplit de darul tău.

Puterile
Pentru artişti

Am zăbovit în ceaţă şi în vînt
Pînă să-mi capăt trupul pe pămînt,
Pînă să mă întreb: Au, cine sînt?

Venit din partea crudului Ereb,
Ar trebui nimic să nu întreb,
Măcar de ce şi luna are gheb?

Dar aspirînd stăngaci către un rai
Eden, pre nume, unde nu e grai
Dar vezi şi-auzi ce ai şi ce nu ai...

Oricum o fi, mă văd printre pitici,
De-acu în mine dau mereu c-un bici
Toţi proştii, că-s cam singur pe aici.

Singurătatea mea nu-i boală grea,
Şi eu nicicui n-o pot împrumuta,
Cînd viii mulţi se scutură de ea.

De morţi nu zic nimic, pentru că ştiu –
Că fiecare-i singur în sicriu,
Cînd prea devreme sau cînd prea tîrziu...

Am zăbovit în vînt şi ceaţă eu,
Singurătatea mi-a fost ghid mereu
Să fiu cu el, cu bunul tatăl meu.

La fel de singur stat-am în genunchi
La fel ca mielul capu-am pus pe trunchi
Şi am primit puteri pînă-n rărunchi.


În lumina lunei
Fratelui Ion Vatamanu

Bate miezul nopţii, frunze cad şi cad,
Şi în astă lume nu e nici un vad,

Colo urlă-un cîine, rage un chefliu,
În lumina lunei eu sînt încă viu.

La un pas de moarte, vreau eu sau nu vrei,
Dar mă înconjoară doar nişte pigmei.

În lumina lunei, am ceva de spus,
Peste-orice femeie tu ai fost mai sus.

Vezi că vine iarna, ciorile cîrtesc,
Eu chiar şi din moarte, încă te iubesc.

Şi te-ntreb de-acolo, unde sînt acum
Cum de mai lăsat-u doar cu versu-n drum,

Uite-n clipa-n care tu m-ai părăsit
Mi-au turnat otravă şi am cam murit,

Însă nu cu totul, răii nu au spor
Cel dedat lui Domnul e nemuritor.

Bate miezul nopţii, Vă salut de sus,
Unde nu sînt răii care m-au răpus.

Cade miezul nopţii, veţi avea un vad,
Căci la noi în raiu frunzele nu cad.


În această seară
Surorii Nina

În această seară aerul e blînd
Mintea se îndoaie, bate gînd pe gînd,

Secole se ducu, fără-a întreba
Cine eşti tu astăzi, cine-ai fost cîndva.

Într-o-aşa cohortă de mîine şi ieri,
Ce-ar conta în lume nişte primăveri.

Cînd priveai în soare, cum priveşte-un mag,
Cînd vedeai pe omul care-ţi era drag.

În această seară în care mai sînt
Şi aspir mirosul dulce-amar şi sfînt.

Într-o mănăstire, unde-ajungi şi chior
Mă întreb, au, care doruri mă dobor?

Am un dor, doar unul, pînă-nzăpezesc
Să-ngăduie viermii, să nu putrezesc.

Că-n oraşul ăsta plin de sclivisiţi
Nu am vrut ca viermii să fie striviţi,

Măcar deaceea că-s plăpînzi şi goi,
Însă-s cei ce ară solul de sub noi.

Între ieri şi mîine, rog pe Dumnezeu
Să nu dea şi viermii în biet trupul meu.

Şi-i mai spun lui Tatăl cel adevărat,
E de-ajuns că viermii lumii m-au mîncat!

În această seară, chiar lîngă amvon,
Chiriecii cîntă-n desperado ton,

Cîntă, cîntă, cîntă fără-a cere bani,
Ei n-au nici prieteni, ei n-au nici duşmani.

Nişte mici fiinţe, la cîntare grei,
Pe oameni i-ajută să cînte şi ei.

Frunza cade-a toamnă, parcă peste vremi
Tu, sora mea dragă, n-ar fi să te temi,

Că vin viermii peste trupul trecător,
Cînd se mai întîmplă oamenii că mor...

Nu te teme, dacă ai visat gîndind
În această seară, cu un aer blînd.


Testament
Fratelui Leonard

Mă-nvinge primăvara cu-al ei zor
De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace,
Ce simplu-ar fi să cad lîngă-un izvor
Din Căpriana, să visez a pace.

Ce simplu-ar fi, dacă n-aş fi cum sînt –
Un grav refuz la patimi trecătoare,
Pentru cei ordinari de pe pămînt
Şi dragostea aproape-i o teroare.

Eu sufăr astăzi pentr-un ordinar
Ce-şi saltă-o reputaţie precară,
Dar cum iubirea e din cer un dar,
Mă-nvinge astă verde primăvară.

Totul e verde-n faţa mea şi tot
Impune bucurie, nu durere,
Iar eu mă duc, precum se duse Lot,
Sodoma şi Gomora-s în putere.

Eu merg pe-un drum ce nu se-arată lent,
În urma-mi sarea arde orice stare,
În urma-mi pe-acest drum incandescent
Răsar doar monumente mari de sare.

Mă-nvinge primăvara cu-al ei zor
De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace,
Ce simplu-ar fi să cad lîngă-un izvor
Din Căpriana, să visez a pace.

Ce simplu-ar fi, dacă-aş trăi cumva
Mai altfel, mai supus, mai cu momentul,
Dar eu nu pot, şi toată viaţa mea
E-o lacrimă ce-şi curge monumentul.

Şi merg, şi merg, tot merg în infinit,
Şi sufletul nu-mi las nici într-o gară,
Merg către-un frate-al meu cel mai iubit
În cea mai verde-n lume primăvară.

Merg către-un frate-al meu dinspre-un pustiu
De stare, de gîndire, de candoare,
Merg către-un mort mai viu ca orice viu
Care mă-aşteaptă ca pe-o sărbătoare!

Rămîi cu bine, lume, şi rămîi
Cu o enormă, groaznică ruşine,
Că de la ziua ta, din cea dintîi,
Poeţii nu avură loc în tine.

Rămîi şi tu, biet trăitor sub vremi,
Ce m-ai trădat dintr-o tocmeală-a pieţii,
Ce primăvară, Doamne, de te temi
Că dai în Dumnezeu, lovind poeţii!

Ei, cei mai puri, au fost cei mai blamaţi,
Ei, cei răniţi, cîntat-au chiar şi rana,
Ah, de-am să mor, vă rog să mă-ngropaţi
Sub un stejar, din dor, la Căpriana.


De Florii
Fratelui Nichita

Fulgeră, tună, gloduri pînă-n gleznă,
Un car mai trece c-un sicriu bizar,
Pe strada Maica Domnului e beznă,
Nu arde nici măcar un felinar.

Dar eu nu zic nimic, mă bucur foarte
Că mi-am salvat copiii de înec,
Poeţii de viaţă nu au parte
Eu înţeleg că trebuie să plec.

Stau pre-ndelung pe-o vale noroioasă,
Labiş a fost cu cerul mai atent,
El n-avu-n Bucureşti măcar o casă,
Eu am o casă-n care plouă lent.

Azi fulgeră, precum îmi place mie,
Şi tună-aşa, precum le place lor,
Şi basarabii mor pentru frăţie,
Şi fraţii urlă pentru-un solo-n cor.

Ştiu, n-am greşit în felul cum gîndescu,
Dar toate le-a alege rîul Stix,
Dacă a fost nebun un Eminescu,
De ce o Lari ar fi chiar pe fix?

Pe fixul cui de mediocritate?
Pe fixul căruia partidic joc?
Ah, cînd pojarul arde în cetate,
Au, pot să-arunc cu ei şi lemne-n foc?

Cine sînt ei? Fiinţe cu durere,
Cu tinereţi furate-n puşcării,
Cine sînt eu? O viaţă ca o fiere,
Cu tancurile-n loc de jucării.

Da, între noi există-o legătură
De suferinţă, nu de joc tehui,
Dar ei, răniţi, vor neamului fractură,
Dar eu, rănită, voi o şiră-a lui.

Aceasta-i tot, cu-aceasta se consumă
Subiectul tragic între bine-rău,
Iubesc, precum şi dînşii ţara-mumă,
Dar o iubesc cum cere Dumnezeu.

Şi nu cum cere dracul, ca-ntr-o vrajă,
De-a da mereu în tot ce-i românesc,
De-a satisface ochiul cel de strajă
Cu care toţi străinii ne privesc.

Fulgeră, tună, cerul e ca pita
Şi nici un felinar, ca în pustii,
Tu ce mai faci în cerul tău, Nichita?
Mi-e dor de tine, astăzi, de Florii.

Acum e noapte, cerul e-n furtună,
Plouă şi-n casa mea c-un ritm astral,
Pe strada Maica Domnului, e lună,
O lună luminînd la toţi egal.

Nu-i felinar, e-o lună, însă, mare,
Nu e noroc, însă e-un mare dor,
Mi-e dor de tine, gata-s de plecare,
Eu înţeleg că trebuie să mor.

Eu, luptătoare, - ajung diversiune,
Eu, iubitoare, - un moft de ordinar,
Nu mai rezist, mi-e inima tăciune,
Iar creierul, de parcă-i stins cu var.

Mă mişc prin casă ca-ntr-un văl de ceaţă
De vers sînt încă plină ca un stup,
Dar trupul meu de-acu-i scăzut de viaţă,
Dar sufletul se rupe-ncet de trup.

E de ne-admis să mi se fure dota,
Partea-mi de zbor prin arbori şi prin vînt,
Pe cînd Cristos porneşte spre Golgota
Şi de Florii ies şerpii din pămînt.

Aşadar, plec, la fel precum odată
Plecat-a Labiş dinspre iad spre rai,
În ţara asta groaznic încercată,
Ce-nseamnă un poet pentru-un tramvai?

Pe strada Maica Domnului e ploaie
Şi-un car mai trece c-un sicriu de brad,
Şi se aud căzîndele şuvoaie,
Dar lacrimile-mi nu se-aud de cad...


Destinul iubitorilor de neam
Fratelui Grigore

E Paştele Blajinilor, Grigore,
Un Paşte ca şi tine de blajin,
Iar viaţa-mi nu-i pe zile, e pe ore
Şi mor, şi-nviu, şi nu-i mai mare chin.

Cît de frumoasă-i astă primăvară
Şi o privesc prin geam cu mult regret,
Iar viaţa mi se-mprăştie fugară –
În lume e străin orice poet.

Străini sîntem şi noi ce nu o dată
Am apărat românii de străini,
Şi-acum ni se întoarce drept răsplată
Înjurătura fraţilor români.

Ne urlă dintr-o sete de putere,
Pe noi, ce libertate am dorit,
Pe noi, ce-am stat printre mitraliere
Şi din maşini aprinse am ţîşnit.

Pe noi ne-njură, Grig, cum naiba iese,
Cînd hăituiţi şi ierni, şi primăveri,
Nu-am fost pentru-un partid cu interese,
Ci pentru interesul unei ţări?

Cum iese, frate, mintea mi se-nmoaie
De la aceste mreje diavoleşti,
La Chişinău, noi – calul de bătaie
Şi iarăşi noi bătuţi – la Bucureşti?

Păi, iese, frate, iese la-ndemînă
Unor vînduţi, uitaţi de Dumnezeu,
Se pare, ne lucrează-aceeaşi mînă
La Bucureşti, ca şi la Chişinău.

Aceeaşi mînă şi pe-aceleaşi coale
De ziar cu spectru antiromânist,
Ce vine dinspre Internaţionale
Şi îl aduce-n lume pe-Anticrist.

E Paştele Blajinilor, e casta
Cinstire-a celor morţi, chiar şi străini,
Cît de frumoasă-i primăvara asta,
În care am fi fost printre blajini!

Da, am fi fost şi-n parc, şi-n străzi, şi-n piaţă,
Făcuţi, precum mulţimea, mototol,
Dar cîte ori văzut-am moartea-n faţă,
În jurul nostru se crea un gol.

Un gol, un vid cumplit de apărare,
Deschis de undeva dinspre Arhei,
Un cerc ciudat, o aură, o stare,
De parcă salvatoare de idei.

...Ard lumînări de Paşte pe sihastre
Morminte unde Nistru curge-atent,
Unde e floarea naţiunii noastre
Trimisă-n luptă fără armament.

Trimişi într-un război de mîntuială,
Ce n-avu sens să fie declanşat,
Sîngele nevărsat în capitală
La margine de Nistru s-a vărsat.

Frate Grigore, mi se face pară
În suflet şi mă ia un foc buiac,
Pe cînd mureau băieţii pentru ţară,
Ţarii trăgeau la vodcă şi coniac.

Şi mai rîdeau, şi mai făceau şi bancuri,
Avînd de gardă cîte-un ienicer,
Cînd oase de copii trosneau sub tancuri,
Cînd sîndele striga pînă la cer!

Mi s-a scîrbit de-această lume, frate,
Deşi de sus e-al apărării cerc,
Unii se luptă pentru libertate,
Iar alţii pentru-un ieftin feerverc.

E paştele Blajinilor, Grigore,
Şi moarte n-am, şi viaţă tot nu am –
Şi nu trăim pe zile, ci pe ore
Destinul iubitorilor de neam.


Ploaie şi sînge
Fratelui Nicolae

Ştiu că îţi place ploaia, Nicolae,
Şi mai ales acea cu stropii mari,
Poate-a da Cerul şi Unirii ploaie
Ca pe la voi pe-acolo-n Bişcotari.

Încă din anii studenţiei, frate,
S-a înţeles că noi sîntem români,
Şi pe-unii ne-au mîncat la facultate,
Şi pe-alţii ne-au împins din ea la stîni.

Ce ne-a ţinut în astă vitregie
A unei vieţi de-ostateci neangajanţi,
Poate doar firul sfînt de poezie,
Ce ne elibera sub ocupanţi.

Cum ocupat-au tot cu-ale lor trupe
Oraşe, sate, somnul meu şi-al tău,
Dar spiritul, cînd dat-au să-l ocupe
S-au poticnit de însuşi Dumnezeu.

Aici le-a fost hotarul de-ncercare
Şi dat-au înapoi cu pas mişel,
Căci Dumnezeu limbi face şi popoare,
Şi iarăşi le desface numai El.

Dar cum călăul jertfa şi-o vînează
Pînă n-o vede-ntinsă-n ţintirim,
Ei iar se-ntorc la deşucheata frază
Că moldoveni şi nu români ne ştim.

Cum de mai pot să răstignească plînsul
Celor trimişi în stepele ruseşti,
Românilor, smulşi de pe tot cuprinsul,
Cuprinzătoarei Patrii Româneşti.

Uite că pot, pentru un blid de linte,
Ei, cică-s alţii, ruşi, americani,
Dar nu români şi nu le dă prin minte,
Că-a se nega înseamnă-a fi satani.

Ştiu că îţi place ploaia, Nicolae,
Şi mie-mi place ploaia s-o ascult,
Poate-a da Cerul şi Unirii ploaie,
O ploaie aşteptată de demult.

De nouăzeci ani bătuţi de timp şi-o rană,
De nouăzeci ani bătuţi de timp şi-un dor,
Vai, sîrma de pe Prut e-acea coroană
Pusă pe-un cap de neam nemuritor!

Precum pe capul lui Cristos odată...
Curg dungile de sînge peste frunţi,
Ştiu că îţi place ploaia cea măşcată,
Deocamdată-avem doar stropi mărunţi.

Mărunţi de tot şi sîngele- şiroaie
Mai mult chiar decît apa ar ţîşni,
Ştiu că îţi place ploaia, Nicolae,
Şi cea cu stropi măşcaţi curînd va fi.

Va fi cînd răbufni-vor toţi odată,
Răniţi, scuipaţi, înfometaţi şi goi,
Va fi o ploaie rară, minunată,
Chiar şi cu KGB-ul după noi!

Şi în cea ploaie rară, Nicolae,
Cu stropii mari ca ochii noştri-amari,
Hora Unirii vom dansa-o-n ploaie,
Ca pe la voi pe-acolo-n Bişcotari.


Vînt dinspre tării
Fratelui Adrian

O, bună ziua, culme-asediată,
Nu ştiu ce zic mişeii prin străini,
Dar ştiu că poezia ta cîntată
Trezit-a-n Basarabia români.

O, bună seara, pajişte amară,
Nu ştiu ce zic străinii prin mişei,
Dar ştiu că dacă nu încapi în ţară
Înseamnă: Ţara nu-i în matca ei.

Şi nu-i într-adevăr, sînt numai spume,
De-a o aduce, nu există-un plan,
Şi-atunci e clar de ce în astă lume
Sîntem cum sîntem, frate Adrian!

Venii la Bucureşti, voind Unire
Din Apuseni şi pînă în Carpaţi,
Şi am ajuns să văd cu uluire,
Sălbatica bătaie între fraţi.

Fraţii nu vor Unire, ci putere,
Unirea la alegeri e-un acid,
Pe urmă nu-i decît un scai, o fiere
Sau şi mai rău – nu e decît un rid.

Un rid din opt-şpe, rid de bătrîneţe,
Ce sperie băieţii haţachii,
Care încep a face feţe-feţe
Şi scuipă pe dureri şi poezii.

Venii la Bucureşti cu tot noianul
Asupra-mi de giganţi şi de pitici,
Un glonte-n frunte mi-ar fi vrut duşmanul,
Numai să nu ajung pînă aici.

Dar glontele întîrzie în armă,
Dar sufletul întîrzie în trup,
Dar eu mai am un adevăr ce sfarmă
Această lume pusă pe calup.

Dar eu mai am un sprijin de departe,
Dinspre doi fraţi plecaţi către o stea,
Care nu-mi vor îngădui o moarte
Decît doar prin apoteoza sa.

Acu mă-ntreb eu, dragă Adrianu,
Şi întrebarea mea e cu ecou,
Neamul ce-a dat pe Ştefan, Brîncoveanu,
Au nu mai poate da nici un erou?

Ba poate da, se înfioară glia,
De-un strigăt ce ajunge pîn-la cer
La Tiraspol: „Trăiască România!”
Vreo cinci eroi strigă din cuşti de fier.

Şi-n alte cuşti mai stau vreo alţii nouă,
În singulare cuşti de-apostolat,
Şi fruntea viitorului e-n rouă,
Şi România nu-i de cumpărat.

O, bună ziua, culme-asediată,
Şi bună seara, şes de-un verde-amar,
Începe-un vînt dinspre tării să bată,
Memoria se scutură de var!...


Pe Dîmboviţa –cocorul
Fratelui Anatol

O, frate Anatol, nu cred în fraţi,
Călătoriţi din iarnă pînă-n vară,
Încremeniţi la suflet şi blazaţi,
Cu toate alifiile trataţi,
Care se dau drept iubitori de ţară.

Mărci şi dolari prin pungă zornăind,
Privesc de foarte sus la noi, poeţii,
Şi-n mintea lor nu au decît un gînd,
Ca prin convenţiuni convieţuind
Să-aducă ţara asta pradă pieţii.

Şi după ce s-o vinde la mezat
Şi după ce i se va frînge şirea,
S-apară ei din calp anonimat,
S-apară ei c-un mîndru nechezat
Şi să ne-ofere grabnic fericirea.

Dar bietul neam, ce vină ar avea
Că ăştea dau moşia de vînzare,
Dar bietul neam gîndeşte-n sine-aşa:
Că sărăcie ar mai îndura,
Dar nicidecum a fi de cumpărare.

Blazaţii stau picior peste picior
Şi-aşteaptă tronul printr-o sărăcie,
Ci-a dat nişte eroi acest popor,
Tot el urmat-a suferinţa lor,
Fără a se gîndi la bogăţie.

h, frate Anatol, curînd, în mai,
Începe-vor mişcările de stradă
Şi vei plăti tu, care vină n-ai,
Şi voi plăti eu, care prin viu grai,
Am să le spun ce cred la toţi grămadă:

„Eu văd că sînteţi de duşmani porniţi,
Spre a vă vinde calul şi nevasta,
Eu văd că sînteţi groaznic rătăciţi,
Eu văd că credeţi, de mă omorîţi,
Că veţi trăi mai bine după asta.

Azi credeţi astfel, cînd cu piatra daţi
În cel ce vede ce va fi şi mîine,
Veniţi-vă în fire, sîntem fraţi,
Priviţi din Apuseni pînă-n Carpaţi
Vă va huli întreaga românime.

Izbiţi-mă, precum aţi mai izbit
Şi-n Eminescu cu un veac în urmă,
Dar vă întreb, din toţi cîţi au trăit,
Cine mai mult ca dînsul v-a iubit,
Visînd o naţiune, nu o turmă?

Or, încă turmă sînteţi, fraţii mei,
Boncăluindă, cruntă ca stihia,
Şi îndărătul vostru stau mişei,
Plătiţi de străinime cu bani grei
Ca să se-nstăpînească-n România!..”

Acestea fiind spuse, Anatol,
Din dragoste şi chiar din îndurare,
Se vor porni spre mine rostogol,
Mă vor dori un trup de suflet gol,
Lovindu-mă pîn-la anihilare.

Şi după ce barbar vor fi trecut
Pe ochii mei, pe faţa-mi cu piciorul
Se vor cruci de ceea ce-au făcut,
În clipa cînd de dincolo de Prut
După-al meu suflet va veni cocorul.

El va pluti pe morţi şi trădători,
Peste-al meu trup, peste procesiune,
Apoi de pe pămînt şi de prin nori
El va chema tot neamu-i de cocori
Şi turma se va face naţiune.

Tu ce vei zice, frate chinuit,
Trecut şi prin Siberia, nefasta,
Tu, Anatol, privi-vei amărît,
Cum un cocor trimis din infinit
Îţi duce sora de pe lumea asta...