Sfinte Isuse Cristoase,
Sufletu-n mine plînge,
Tu ai învins o lume,
Eu nu o pot învinge.
Iat-o îmi iese-n cale
În ispitiri artistă
Şi-mi retrezeşte-n sînge
Dragostea mea cea tristă.
Sfinte Isuse Cristoase,
Sufletul plînge-n mine,
Tu ai învins o lume,
Eu nici măcar pe sine.
Lasă lumina-ţi mare
Peste plecata-mi frunte,
Să mă despart de toate
Într-o chilie-n munte.
Să nu mai poată nimeni
Să îţi întindă vina
Peste-acest foc pe care
Nu l-a născut ţărîna.
Peste-acest foc de taină
Care mă ţine-n fire
Să-mi mai port trupul, bietul,
Către o mănăstire.
Sfinte Isuse Cristoase,
Lumea mereu mă cheamă,
Teamă nu mi-e de moarte,
Însă de dor mi-e teamă.
Vine pe neaşteptate
Şi se prelinge-n minte
Şi mă strămută-alene
Înspre lumeşti cuvinte.
Sfinte Isuse Cristoase,
Lasă-ţi în mine roua,
Să te întîmpin albă
Către venirea a doua.
Dreptatea
Cum stăteam pe o piatră
sub zidurile vechiului templu
am văzut dreptatea, legată la ochi,
bătînd aerul cu mîinile,
căutîndu-şi drum.
Era o zi cu mult soare
raze într-aureau drumul
către sacrul templu din deşert,
apoi tot razele arătau
drumul suind în cer.
Suflete, miriade de suflete
coborau şi urcau întruna
într-un du-te vino armonios,
în sunete suave, de departe,
imobilizînd.
Un miros pătrunzător de mir
stăruia în jurul zidurilor,
dus de adierile vîntului
pînă spre cîmpul de spini,
spre legata la ochi.
Orbecăind printre spini,
cu trupul mustind de răni,
dreptatea se potrivi mirezmelor,
pînă ajunse la izvorul lor,
la templul sacru.
Se lăsă istovită şi ea
pe o piatră roasă de timp,
se scufundă-n amintiri,
pînă soarele se ascunse de noi,
pînă ieşi preotul.
Bătrîn, alb, orb şi el,
dar cu o altă vedere,
se apropie încet-încet de ea,
îi scoase uşor legătoarea,
îi văzui ochii limpezi.
Enigmă
O cunoşti pe vrăjitoarea cea născută pentru sine?..
Azi era aşa-mbrăcată,
Şi frumoasă, şi ciudată,
Şi striga prin toată piaţa:
„Vreau o lume fără mîine!”
O cunoşti pe vrăjitoarea, ce-alerga-n atîtea seri
După noi pe străzi ascunse?
Azi în piaţă mă ajunse
Şi îmi spuse la ureche:
„Vreau o lume fără ieri...”
Eu mă duc din casa asta, că la noapte iară vine
Cică-n rochie albastră
Şi-o să bată la fereastră,
Şi-o să-ntrebe:
„Unde-i lumea fără ieri şi fără mîine?”
Şarpele
În tîrg, de dimineaţă, stă un bătrîn ce-ar vrea
Să vîndă-un şarpe care vorbeşte fără sine:
„Ne amărîm la gîndul că vom muri cîndva,
Ne împăcăm cu gîndul că nu va fi chiar mîine”.
Mă-apropii şi bătrînul îmi spune: „În zadar”, -
Şi văd că deodată îl podideşte plînsul,
„De-atîţîa ani de zile îl vînd şi vine iar
Şi-aşa o viaţă-ntreagă m-am chinuit cu dînsul.
Îmi e peste putere povară-aşa de grea!”
Strigai atunci: „Îl cumpăr şi de nimic nu-mi pasă,
Eu sînt stăpînul tînăr şi care ar putea
Să ţină-aşa comoară şi-aşa blestem în casă”.
Şi l-am luat, şi ziua împlinită îmi părea
Că am un şarpe care vorbeşte fără sine:
„Ne amărîm la gîndul că vom muri cîndva,
Ne împăcăm cu gîndul că nu va fi chiar mîine”.
Dar noaptea-mi fuse groază de vocea gravă-a lui
Şi m-am tîrît pe braţe, să fug, să uit de toate,
Ci se luă din urmă, supus cum nimeni nu-i,
Şi-atunci luai o piatră şi îl izbii în spate.
O clipă mă privise şi îmi păruse chiar
Că a surîs oleacă îndurerat, şi-o mînă
Simţii că mi scurge în jos, involuntar,
Cerşindu-i împăcarea şi voia să rămînă.
Dar a plecat. Şi mîine, ştiu bine, iar va sta
Bătrînul cu un şarpe ce strigă fără sine:
„Ne amărîm la gîndul că vom muri cîndva,
Ne împăcăm cu gîndul că nu va fi chiar mîine”.
De toamnă
Şi azi, cînd alte amurguri de-un roşu vinovat,
Şi ţurţurii de gheaţă atîrnă peste sat,
Cînd păsări, zeci de păsări, fugind de zbor stingher,
Se-adună în şiraguri pe orice colţ de cer,
Te văd un dor de frunze, păşind prin cîmp năuc,
Mă văd o casă albă, din care toţi se duc.
E magul
Poetului Grigore Vieru
În brazi, în dulcea pulbere de lună,
Pe urmele lăsate-acum o clipă,
Eliberat, ca după o furtună,
Astralul chip al lui se înfiripă.
Tot mai desprins de fruntea sa, de mîna,
De ochii care mai păstrează plînsul,
Se limpezeşte-aproape, căci lumina
Ca o durere-a săgetat printr-însul.
Tremurător pe firele de iarbă,
De neatins ca tot ce e visare,
Se-ndepărtează-ncet şi ca o oarbă,
Cît umbra-i se mai zbuciumă-n cărare.
Nu-l arde, Doamne!.. Poate că anume
Aici, în astă clipă ni se-arată
Ceva din tine călător prin lume
De-atîtea ori şi parcă niciodată.
E magul... cine-ar mai putea să cheme
Acea putere tainică-n cuvinte,
Şi să se nască-aşa, din vreme-n vreme,
Şi c-a murit să nu-şi aducă-aminte...
De chipul nesfîrşirii
Cum vălură negara pe cîmpuri, toamna mea!..
Sau părul bunei mele ce doarme sub ţărîni,
Nu mîna ta mă-atinge, ci umbra unei mîini
Căzută peste mine de sus de undeva, –
Cum vălură negara pe cîmpuri, toamna mea!
Cum pîlpîie lumina a ceas trecut pe zări!..
Şi negura se lasă uşor ca o basma –
E numai amintirea că te-am visat cîndva,
Nu ochii tăi dau taină acestei înserări, –
Cum pîlpîie lumina a ceas trecut pe zări!
De chipul nesfîrşirii mă simt atît de-nvins
Că-aud imense spaţii la suflul meu vuind
Şi m-aş lăsa ca luntrea pe val alunecînd,
Dar soarta-mi stă în uşă cu arcu-ntins, întins, –
De chipul nesfîrşirii mă simt atît de-nvins.
Sfera
Voi, pajişti, ape sfinte în senina
Suflare ce mă umple nesecată,
Şi cînd n-aţi fi, de m-ar ierta lumina,
Mi-ar sta-n puteri să vă mai nasc o dată.
Şi păsări, voi, şi vietăţi mirate,
Ţîşnind în soare din pădurea sumbră,
Mi-ar sta-n puteri să vă mai nasc pe toate,
De m-ar ierta lumina că am umbră.
Ar fi de-ajuns o vorbă şi-ar desparte
Bine de rău şi rază de himeră,
Căci e ceva în pieptu-mi fără moarte
Şi e o sferă, Doamne, e o sferă!
Din zeci de părţi deodată şi întruna
O am văzut, văzîndu-mă pe mine,
De parcă văzul şi văzutu-s una
Şi tot ce e de veci îmi aparţine.
Ah, şi pe tine, dragule, te-aş naşte,
Sferă cum sînt de viaţă dătătoare,
Dar vine umbra şi mă recunoaşte,
Şi iar mă rog luminii de iertare.
