sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Cuvânt de Ioan Alexandru

Despre Poezia Leonidei Lari:

„Poezia Leonidei Lari am auzit-o cu ani în urmă recitată îndelung în şoaptă de către al mare poet mai tînăr ca vîrstă într-o seară de iarnă cu zăpezi de un metru. Cineva trăia din cuvintele acelor poeme ce răspundeau inimii unei alte generaţii, aşa cum îl recitam noi pe Labiş, cum îl ştiam pe de rost noaptea la focuri pe dealul Feleacului în Transilvania.
Numai cu rostirea firească adîncă şi sfîntă în felul ei se poate întîmpla această fericită stare de lucruri să devină cuvintele la îndemîna celuilalt prin care îşi exprimă durerile şi nădăjduirile fiinţei interioare.
Apoi am avut prilejul să o ascult la Chişinău, nemijlocit să văd cum reacţionează o sală arhiplină la versurile ei,să stau eu însumi cucerit de această îndurerată splendoare de advent aceste tropare îngînate, legănate ca nişte litanii străvechi pentru vremi ca de post ale abstinenţei şi speranţei ca un opaiţ aprins de veghe sîngerînd în noaptea de priveghere pînă se crapă de ziuă.
Ceea ce te cîştigă în poezia acestei mari poetese a neamului nostru este acel stil propriu, acea marcă originală, acea stare lăuntrică înaltă, inimitabilă: suflul ritmul, bătaia inimii ce reuşeşte să topească gheţurile din jur şi să înceapă primăvara în sufletul ce-o ascultă.
Nu ceea ce spune străbate mai întîi în inimă, ci melosul, ardoarea de-a atenţiona, dialogul ce s-ar putea urzi între Animus şi Anima, cum ar spune Claudel, şi aceasta este marca marii poezii dintotdeauna. Gîndul o urmează apoi.
Leonida Lari face parte dintr-o generaţie ce i-a dat pe Grigore Vieru, Nicolae dabija, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Ion Hadîrcă, Liviu Damian, Gheorghe Vodă şi alţii, cărora le urmează generaţia strălucită a lui Valeriu Matei, ca fiind Anima, poetesa acestei generaţii.
Scriu aceste rînduri în urma lecturii cărţii de peste trei sute de pagini „Dulcele Foc” apărută de curînd la Chişinău, un volum selectiv din toate cărţile poetesei tipărite pînă acuma.
Profunzimea acestei poezii abia în tăcerea lecturii iese şi mai mult la iveală, ceea ce te cîştigă auzind-o mai ales rostită de către această excepţională prezenţă a Cuvîntului, încît poţi fi cuprins în chip tainic de către cei ce se apropie cu evlavia cuvenită, fără vicleşug, cum se spune în Parsifal, acuma îşi desfoliază înţelesurile mai dinaproape.
Preocuparea centrală în jurul căreia se urzeşte întreaga operă de pînă acum a Leonidei Lari se pare a fi cuprinsă în aceste patru versuri: „Numai cu moartea nu pot să vorbesc,/ Căci stă aşa precum un hoţ la pîndă –/ Oare se află-n graiul omenesc/ Acel cuvînt care ar face-o blîndă?/
Este strigătul lui Eminescu reluat altfel: Unde voi găsi cuvîntul ce exprimă adevărul? Este grija centrală, esenţială a sufletului pornit la drum prin codrii unei limbi şi seminţii. Cum se moare la voi, cum muriţi voi, cei de acolo, de la gurile Dunării, din Carpaţi. Se întreabă străinul, japonezul soarelui răsare ori apuseanul, cum înfruntaţi voi moartea!
Răspunsul va veni dinăuntrul graiului ce-şi va desfolia pe sute de pagini fiinţa sa căutătoare a Cuvîntului, a Logosului întrupat în istorie.
În cele nouă poeme de rară frumuseţe şi adîncime, celebrînd spiritul de jertfă al Păstorului din Mioriţa, transpare cuvîntul dintîi ce are puterea biruinţei asupra morţii şi a suferinţei acceptate: „Se aude talanga sunînd/ Şi în sufletul meu se răspunde/ De s-ar şti ce putere ascunde/ Gîndul care-i ca Mielul de blînd./ de pe boltă coboară o stea,/ Steaua mea neuitată de Mire,/ Prevestind mîine zi de jertfire –/ Tu mioară nu te întrista,/ Căci de cad pe-acest cîmp de mohor –/ E-n cădere-o luare aminte/ Şi veni-va Păstor de cuvinte/ După cel ce de oi e Păstor.
Mielul cel blînd este acel cuvînt ce face moartea blîndă, sora moarte, cum îi spune în cîntecul Creatorilor Francisc cel Sfînt.
Sună aici, răsună, cîntă cornul de zimbru, îmbrăcat în aur al regelui dac, prin care Traian biruitorul lui Aeneas îl închină Romei, trecut din mînă-m mînă a lui Ovidiu, fluierul de foc al păstorului mioritic, iarăşi corn dulce în inima lui Eminescu, iarăşi cuvîntul izbăvitor, focul iubirii mistuit mai tare decît moartea.
Căci cu moartea pe moarte călcînd, nu fugind de suferinţă este omul om, ci acceptînd-o, ştiind că nu ele, moartea şi suferinţa au ultimul cuvînt de spus în istoria, în virtutea logosului întrupat în ea, ci iubirea.
Din acest pisc al adîncurilor, prin astfel de temelie, limba maternă, Patria, mama şi valorile multimilenare ale neamului său sînt valoare, sînt vrednice a fi apărate, cinstite, celebrate, căci prin ele este cu putinţă izbăvirea, străbătînd istoria, asimilînd-o, adăugînd sporul darului, talant primit întru bună rodire.
În virtutea acestui înţeles faţă de viaţă şi moarte şi fratele mort de timpuriu şi Păstorul mioritic şi atîtea jertfe anonime îşi primesc înţelesul de taină şi este cu putinţă să apară un poem de-o stelară frumuseţe, ce poate fi cuprins în orice antologie a lumii, dar mai întîi a limbii în duhul căreia Leonida Lari l-a plăsmuit. „Rugă de seară”, ce se cuvine reprodus în întregime...

Cînd seara pe văi se aşterne un abur subţire
O clipă doar, Doamne, mai dăruie-mi de fericire,

Mai lasă-mi pe fruntea plecată, pe ziua fugară
Să-ntîrzie încă-oleacă lumina de seară...

Lumina aceasta tăcută, şi moale, şi caldă,
În care-al meu suflet ca pruncul de veacuri se scaldă,

Lumina aceasta sonoră şi fără cuvinte,
Care de o ţară astrală mi-aduce aminte.

Mai lasă, o Doamne, să-ntîrzie lină şi sfîntă
Pe tot ce în juru-m cuvîntă şi ce nu cuvîntă,

Pe casă, pe masă, pe sare, pe colţul de pită,
Pe faţa poporului nostru de griji înăsprită,

Pe munte, pe mare, pe pietre căzute din salbă:
Hotinul, Cosminul, Chilia, Cetatea cea Albă!

Pe vrere, pe stare, pe undă, pe dorul de tine,
Pe versul poetului care mereu şi-aparţine,

Pe cinste, credinţă, speranţă, pe singurătate,
Pe file din care adie a eterniate.

Cînd seara un abur subţire pe văi se pogoară
Mai lasă-ne, Doamne, o clipă lumina de seară,

Mai lasă să-ntîrzie-oleacă această minune
Pe temple înalte, pe socluri, pe cripte străbune,

Pe vatra-mi de-acasă, pe lutul cu oase dragi mie,
Pe viaţa în care gustat-am prea rar bucurie.

Pe locu-mi sub soare, în care cad corbii în smocuri,
Pe haina-mi trupească, cîrpită de-acu pe alocuri,

Pe plinul iubirii din vale şi groapa din cale,
Pe marile daruri şi blîndele mîini ale tale,

Pe ora în care, sfîrşită, alunec în transă,
Pe gîndul că încă şi după mai este o şansă.

Leonida Lari – o văd în mijlocul familiei, lîngă cei trei copii, ce i-a adus pe lume, ajunsă acum la vîrsta cînd fulgerulbrumelor atinge întîiele crengi expuse prea devreme înfloririlor şi furtunilor.
Chipul său de monedă daco-romană, efigie în ceară se desfăşoară întreg cu bolta naltă a frunţii cu tot în jurul orbitelor ochilor reci şi fierbinţi de lac vulcanic, scăpat şi scufundat şi evadat, peste care-şi mînă crivăţul fuioguri de ceţuri albăstrui, vîrtejuri dublu răscolite către miezul craterului şi răsărindele stele.
Ceva din chipurile sgîrîiate în catacombe în perete de calcar, împrăştie din frumuseţea castă a celui ce nu-şi ia sufletul în deşert, aspru cu sine, îngăduitor cu ceilalţi, a poetului implicat în istorie. Cu puterea cuvîntului, întemeietoarea de neamuri în virtutea limbilor de foc ale spiritului pogorît peste Lume întru înrădăcinarea şi transfigurarea Rozalii Rusalii.
Sună aici, răsună cornul unui mare destin ce vine de foarte de departe în acest topos al lui Eminescu şi Ştefan cel Mare, de dincolo de viaţă şi de moarte. Drum bun, Leonida Lari către inima noastră.


Ioan Alexandru

Cuvioasa Paraschiva, octombrie 1989, Bucureşti

Un comentariu:

Ea spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.