Poetul

Când a intrat poetul în cetate, toţi s-au simţit atacaţi de ceva neînţeles, deşi el nu făcea alta, decât răspândea în juru-i o dulce melancolie.
Fusese pe munţii de lumină, vorbise în imagini cu trăitorii de acolo, voise chiar să rămână acolo. Printre ei se simţea în largul său, dar trebuia, mai întâi, să moară acasă.
Şi iată, întors acasă, îi erau dragi oamenii, îi muşca dorul de trăitorii luminaţi şi răspândea în juru-i o dulce melancolie.
Mergea şi tăcea, surâzând ca sieşi, ca celor întâlniţi în cale, răspândind în juru-i, necontenit, o pătrunzătoare, dulce melancolie.
- Se pare că e trist, - a zis cineva.
- E melancolic, -a răspuns altcineva.
- Melancolia e fiica tristeţii, - a zis încă altcineva.
- S-ar putea să ne contamineze copii, să-i ferim de el, - a zis unul.
- Să-l gonim cât mai grabnic din cetate, - a răspuns altul.
- Cetatea care se fereşte de poeţi şi-i goneşte, este o cetate slabă, - a zis încă un altul.
- Atunci să-l lăsăm în pace ? – au întrebat toţi.
- Să-l lăsăm în pace, - au răspuns toţi, şi s-au împrăştiat pe la casele lor.
Iar poetul a mers tăcut, răspândind în tot oraşul o dulce melancolie, s-a ridicat pe zidul cetăţii, răspândind în tot văzduhul o dulce melancolie, a împins zeci de oşti înarmate până în dinţi, răspândind în lume o dulce melancolie, a învăluit locul de baştină cu nemurirea sa, răspândind în ceruri o dulce melancolie…