Poetului Grigore Vieru

E magul

Poetului Grigore Vieru

În brazi, în dulcea pulbere de lună,
Pe urmele lăsate-acum o clipă,
Eliberat, ca după o furtună,
Astralul chip al lui se înfiripă.

Tot mai desprins de fruntea sa, de mîna,
De ochii care mai păstrează plînsul,
Se limpezeşte-aproape, căci lumina
Ca o durere-a săgetat printr-însul.

Tremurător pe firele de iarbă,
De neatins ca tot ce e visare,
Se-ndepărtează-ncet şi ca o oarbă,
Cît umbra-i se mai zbuciumă-n cărare.

Nu-l arde, Doamne!.. Poate că anume
Aici, în astă clipă ni se-arată
Ceva din tine călător prin lume
De-atîtea ori şi parcă niciodată !

E magul... cine-ar mai putea să cheme
Acea putere tainică-n cuvinte,
Şi să se nască-aşa, din vreme-n vreme,
Şi că-a murit să nu-şi aducă-aminte...

Poetul

Când a intrat poetul în cetate, toţi s-au simţit atacaţi de ceva neînţeles, deşi el nu făcea alta, decât răspândea în juru-i o dulce melancolie.
Fusese pe munţii de lumină, vorbise în imagini cu trăitorii de acolo, voise chiar să rămână acolo. Printre ei se simţea în largul său, dar trebuia, mai întâi, să moară acasă.
Şi iată, întors acasă, îi erau dragi oamenii, îi muşca dorul de trăitorii luminaţi şi răspândea în juru-i o dulce melancolie.
Mergea şi tăcea, surâzând ca sieşi, ca celor întâlniţi în cale, răspândind în juru-i, necontenit, o pătrunzătoare, dulce melancolie.
- Se pare că e trist, - a zis cineva.
- E melancolic, -a răspuns altcineva.
- Melancolia e fiica tristeţii, - a zis încă altcineva.
- S-ar putea să ne contamineze copii, să-i ferim de el, - a zis unul.
- Să-l gonim cât mai grabnic din cetate, - a răspuns altul.
- Cetatea care se fereşte de poeţi şi-i goneşte, este o cetate slabă, - a zis încă un altul.
- Atunci să-l lăsăm în pace ? – au întrebat toţi.
- Să-l lăsăm în pace, - au răspuns toţi, şi s-au împrăştiat pe la casele lor.
Iar poetul a mers tăcut, răspândind în tot oraşul o dulce melancolie, s-a ridicat pe zidul cetăţii, răspândind în tot văzduhul o dulce melancolie, a împins zeci de oşti înarmate până în dinţi, răspândind în lume o dulce melancolie, a învăluit locul de baştină cu nemurirea sa, răspândind în ceruri o dulce melancolie…

REUNIFICAREA - MAREA MISIUNE NAŢIONALĂ

În orice situaţie sau eveniment care are loc pe Terra, pe mine, personal, mă interesează, în primul rînd, Ţara mea , România, în care m-am născut, unde am sorbit din izvoare şi am mîncat întîia fărîmă de pîine. Totodată, însă, iubesc toate ţările şi toate neamurile. De ce?, s-ar putea întreba unii indivizi care nu recunosc nici ţările şi nici neamurile. Ce le-aş propune eu, un trist poet şi un trecător deputat: să reciteasca Biblia, deoarece Dumnezeu prin neamuri lucrează.În acest an se împlinesc 90 de ani de la Marea Unire a Basarabiei, a Bucovinei şi Ardealului cu Patria-mamă. Evenimentele istorice care s-au perindat de atunci şi pînă astăzi sînt atît de multe, grele şi pline de vînzări şi trădări, încît am să-mi permit să le evoc în cel mai scurt mod cu putinţă.Ştim cu toţii că minunea convieţuirii Basarabiei cu Ţara-mamă a durat pînă la 28 iunie 1940, dată fatidică pentru România, cînd Rusia, (cu sprijinul Ucrainei şi al Germaniei), a năvălit mişeleşte peste România şi a rupt-o în bucăţi, smulgîndu-i din teritoriile strămoşeşti Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Astfel, într-un mod absolut tîlhăresc, a fost creată de urgenţă Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, pe 2 august 1940, apoi a urmat fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească şi actuala Republică Moldova.Tot aşa, Ungaria şi Bulgaria, avînd precedentul Rusiei şi al Ucrainei, au pretins la nordul Transilvaniei, prima, şi la sudul Dobrogei, Cadrilaterul, a doua.În urma Ultimatumului URSS, în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, românilor le-a fost substituit orice drept la autodeterminare şi la crearea unor frontiere fireşti, viabile între agresaţi şi agresori. Aşa a început calvarul românilor desţăraţi cu valuri de deportări, dar şi cu valuri de rezistenţă.Drama, mai bine zis, genocidul săvîrşit de regimul comunist sovietic asupra cetăţenilor români din Basarabia şi Bucovina, trimişi în Gulag după al doilea război mondial ne doare cumplit şi astăzi. Dar, încă ceva esenţial, în tragedia dată nu este vorba de anumite naţiuni, fiindcă în Gulag au ajuns oameni din toate naţiunile, mai cu seamă oameni din elita culturală rusă, printre care şi marele scriitor rus Al. Soljeniţîn. În tragedia aceasta, şi anume în vreo trei valuri de deportări - în 1945, în 1947, în 1949 - au fost ucişi oameni de spirit pentru credinţa lor în Dumnezeu, nu de aceea că erau chiaburi, că aveau averi, că ţineau de alte culte religioase.Abia în 1989 s-au adunat mari energii spirituale, aş putea spune, demiurgice şi s-a produs Marea Mişcare de Eliberare şi Reîntregire naţională. Valorile obţinute în această Mişcare le cunoaştem cu toţii şi anume: limba română, limbă de stat, grafia latină, istoria românilor, însemnele naţionale. O întreagă falangă de patrioţi basarabeni au pătruns şi în Parlamentul URSS. Şi îi am în vedere pe patrioţii români Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi, Ion Hadîrcă ş.a. Nu se mai vorbise vreodată pe faţă, direct, în chiar sînul Imperiului Sovietic de rapturile teritoriale săvîrşite de URSS împotriva României. Mi-am asumat această răspundere, am spus clar şi răspicat: nici Constituţia URSS, cea mai reacţionară, stalinistă din 1936, nu admitea rapturile teritoriale,(art.3), darămite fondarea unor state pe teritoriile cotropite, precum a procedat URSS în legătură de România. (articolul 14). De altfel, cuvîntarea mea a fost publicată în Marea Britanie, în Franţa, în Israel.Dar am avut vreo susţinere, ne întrebăm, vreo luare de atitudine din partea Ţării-mamă? A piuit vreun politician sau vreun ziarist de necesitatea condamnării Pactului Molotov-Ribbentrop şi a consecinţelor sale? Nu se cunosc asemenea lucruri, care ţin de vremea aceea grea, de neîndurat aproape, cînd noi vedeam moartea cu ochii.Cunosc, însă, eu, cum am fost „răsplătită de frumos” cu cele mai urîte cuvinte la venirea mea în Ţara-mamă după înnăbuşirea Mişcării de Eliberare şi Reîntregire Naţională.Vrem noi sau nu vrem, însă trebuie, ca în clipele de restrişte ale omenirii să spunem adevărul nostru de creştini nu numai ai unei ţări, ci ai întregului Univers. Adevărul, conform adevăratei istorii a României, sună aşa: cine a declarat ultimatum României în 1940, hrăpnăşindu-i teritoriile strămoşeşti, Basarabia cu tot Sudul ei şi Nordul Bucovinei cu ţinutul Herţa? Cine a intrat cu puşca şi sabia în episcopiile şi eparhiile României? Cine a trimis peste un milion şi jumătate de cetăţeni români în stepele siberiene, pe bărbaţii trecuţi de 16 ani, împuşcîndu-i în goana trenului? Tot drumul din România pînă în Siberia e semănat cu oasele românilor, scoşi din case în miez de noapte, pentru a depopula provinciile istorice româneşti, pentru a pregăti locul colonizatorilor. Cine a vărsat sîngele poporului nostru cu o încrîncenare diabolică? Nimeni altcineva decît reprezentanţii Imperiul Sovietic!Era o problemă de viaţă şi de moarte pentru neamul românesc în acea perioadă. Dar, uite coincidenţă, bine organizată de serviciile secrete ruseşti. În timp ce în Parlamentul URSS, în decembrie 1989 se dezbătea pactul Molotov-Ribbentrop sub preşedinţia fostului secretar al CC al PCUS, Al.Iacovlev, în România avea loc aşa-zisa revoluţie, mai bine zis lovitura de stat, pusă la cale de tov. Iliescu, tov.S.Brucan şi acoliţii lor, coordonată de KGB-ul sovietic. De altfel, unii ziarişti m-au criticat prin reviste şi ziare în ce priveşte zbenguiala serviciilor secrete ruseşti pe teritoriul României. Dar d-l Măgureanu, fostul şef SRI a recunoscut că se cam zbenguiau aceste servicii secrete ruseşti în Ţara noastră.Cînd Mihail Gorbaciov a anunţat că România cere ajutor armat de la URSS, am înlemnit în sala de şedinţă, am pierdut pentru o clipă darul vorbirii. Îmi ziceam în sine: Gheorghiu- Dej, de bine de rău, încîntîndu-l pe Nichita Hruşciov cu frumuseţile şi băuturile Patriei române, a scos trupele sovietice din România, iar acum, cu trădarea tovarăşului Iliescu, ne vin iarăşi trupe ruseşti pe teritoriile noastre ciopîrţite, făcute bucăţi-bucăţi?Groaznică lovitură a primit Basarabia şi în 1991, cînd România a recunoscut un stat în stat, Republica Moldova. Şi eu am s-o repet, ori de cîte ori va fi nevoie, adică avem de-a face cu aceeaşi RSS Moldovenească, atît că fără doi de „S”.Şi întrebarea mea sună aşa: ale cui interese le-a servit România în 1991? Ale sale sau ale Rusiei? Bineînţeles, ale Rusiei.Iar în 2008, tot România a votat pentru neindependenţa Cosovo, pentru integritatea Serbiei. Dar cu Basarabia de ce n-a procedat la fel, care-i parte din Ţară? Adică pentru integritatea României.Ne aflăm în anul 2008, au trecut zeci de ani de luptă şi suferinţă şi la ce rezultate am ajuns? Că trebuie s-o luăm de la început în privinţa limbii române, a istoriei românilor, a însemnelor naţionale, a simplului drept la existenţă, ca români din zone ocupate şi semiocupate?! Şi, toate acestea, din mila fraţilor noştri, care ne-au dat pe timp de pace, fără vreun război, pe mîna ruşilor, recunoscînd în Parlamentul României Independenţa Republicii Moldova, pe vremea lui Ion Iliescu, astfel dezintegrînd o parte a ţării de întregul său. Iar în 1997, un alt preşedinte, după Iliescu, şi anume Emil Constantinescu, tot pe timp de pace şi nu de război, le-a făcut cadou ucrainenilor nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa.E clar ca bună ziua că uneori, nişte creiere străine conduc braţul votului în Parlamentul României.Şi acum, cînd noi, românii lipsiţi de Ţară, fără voia noastră, nu ne mai facem iluzii în ce priveşte ajutorul din partea Ţării-mamă, cînd nu mai sînt printre noi personalităţi mari, precum Ion Mihalache, Iuliu Maniu, Petre Ţuţea, Corneliu Coposu, Vasile Ţepordei, ş.a. ca să ne ajute pentru împlinirea misiunii naţionale, o singură speranţă mai avem... Dat fiind faptul că, sub Dumnezeu, fiecare popor are Demiurgul său, care ne vede şi ne apără de sus, se va închega o mînă de patrioţi români, cu spirit de jertfă pentru neam şi Ţară, şi vor dispare odată şi odată hotarele strîmbe. Doar nu e cazul să aşteptăm să se împlinească o sută de ani de la Marea Unire din 1918!
Vă mulţumesc.

Cuvânt de Ioan Alexandru

Despre Poezia Leonidei Lari:

„Poezia Leonidei Lari am auzit-o cu ani în urmă recitată îndelung în şoaptă de către al mare poet mai tînăr ca vîrstă într-o seară de iarnă cu zăpezi de un metru. Cineva trăia din cuvintele acelor poeme ce răspundeau inimii unei alte generaţii, aşa cum îl recitam noi pe Labiş, cum îl ştiam pe de rost noaptea la focuri pe dealul Feleacului în Transilvania.
Numai cu rostirea firească adîncă şi sfîntă în felul ei se poate întîmpla această fericită stare de lucruri să devină cuvintele la îndemîna celuilalt prin care îşi exprimă durerile şi nădăjduirile fiinţei interioare.
Apoi am avut prilejul să o ascult la Chişinău, nemijlocit să văd cum reacţionează o sală arhiplină la versurile ei,să stau eu însumi cucerit de această îndurerată splendoare de advent aceste tropare îngînate, legănate ca nişte litanii străvechi pentru vremi ca de post ale abstinenţei şi speranţei ca un opaiţ aprins de veghe sîngerînd în noaptea de priveghere pînă se crapă de ziuă.
Ceea ce te cîştigă în poezia acestei mari poetese a neamului nostru este acel stil propriu, acea marcă originală, acea stare lăuntrică înaltă, inimitabilă: suflul ritmul, bătaia inimii ce reuşeşte să topească gheţurile din jur şi să înceapă primăvara în sufletul ce-o ascultă.
Nu ceea ce spune străbate mai întîi în inimă, ci melosul, ardoarea de-a atenţiona, dialogul ce s-ar putea urzi între Animus şi Anima, cum ar spune Claudel, şi aceasta este marca marii poezii dintotdeauna. Gîndul o urmează apoi.
Leonida Lari face parte dintr-o generaţie ce i-a dat pe Grigore Vieru, Nicolae dabija, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Ion Hadîrcă, Liviu Damian, Gheorghe Vodă şi alţii, cărora le urmează generaţia strălucită a lui Valeriu Matei, ca fiind Anima, poetesa acestei generaţii.
Scriu aceste rînduri în urma lecturii cărţii de peste trei sute de pagini „Dulcele Foc” apărută de curînd la Chişinău, un volum selectiv din toate cărţile poetesei tipărite pînă acuma.
Profunzimea acestei poezii abia în tăcerea lecturii iese şi mai mult la iveală, ceea ce te cîştigă auzind-o mai ales rostită de către această excepţională prezenţă a Cuvîntului, încît poţi fi cuprins în chip tainic de către cei ce se apropie cu evlavia cuvenită, fără vicleşug, cum se spune în Parsifal, acuma îşi desfoliază înţelesurile mai dinaproape.
Preocuparea centrală în jurul căreia se urzeşte întreaga operă de pînă acum a Leonidei Lari se pare a fi cuprinsă în aceste patru versuri: „Numai cu moartea nu pot să vorbesc,/ Căci stă aşa precum un hoţ la pîndă –/ Oare se află-n graiul omenesc/ Acel cuvînt care ar face-o blîndă?/
Este strigătul lui Eminescu reluat altfel: Unde voi găsi cuvîntul ce exprimă adevărul? Este grija centrală, esenţială a sufletului pornit la drum prin codrii unei limbi şi seminţii. Cum se moare la voi, cum muriţi voi, cei de acolo, de la gurile Dunării, din Carpaţi. Se întreabă străinul, japonezul soarelui răsare ori apuseanul, cum înfruntaţi voi moartea!
Răspunsul va veni dinăuntrul graiului ce-şi va desfolia pe sute de pagini fiinţa sa căutătoare a Cuvîntului, a Logosului întrupat în istorie.
În cele nouă poeme de rară frumuseţe şi adîncime, celebrînd spiritul de jertfă al Păstorului din Mioriţa, transpare cuvîntul dintîi ce are puterea biruinţei asupra morţii şi a suferinţei acceptate: „Se aude talanga sunînd/ Şi în sufletul meu se răspunde/ De s-ar şti ce putere ascunde/ Gîndul care-i ca Mielul de blînd./ de pe boltă coboară o stea,/ Steaua mea neuitată de Mire,/ Prevestind mîine zi de jertfire –/ Tu mioară nu te întrista,/ Căci de cad pe-acest cîmp de mohor –/ E-n cădere-o luare aminte/ Şi veni-va Păstor de cuvinte/ După cel ce de oi e Păstor.
Mielul cel blînd este acel cuvînt ce face moartea blîndă, sora moarte, cum îi spune în cîntecul Creatorilor Francisc cel Sfînt.
Sună aici, răsună, cîntă cornul de zimbru, îmbrăcat în aur al regelui dac, prin care Traian biruitorul lui Aeneas îl închină Romei, trecut din mînă-m mînă a lui Ovidiu, fluierul de foc al păstorului mioritic, iarăşi corn dulce în inima lui Eminescu, iarăşi cuvîntul izbăvitor, focul iubirii mistuit mai tare decît moartea.
Căci cu moartea pe moarte călcînd, nu fugind de suferinţă este omul om, ci acceptînd-o, ştiind că nu ele, moartea şi suferinţa au ultimul cuvînt de spus în istoria, în virtutea logosului întrupat în ea, ci iubirea.
Din acest pisc al adîncurilor, prin astfel de temelie, limba maternă, Patria, mama şi valorile multimilenare ale neamului său sînt valoare, sînt vrednice a fi apărate, cinstite, celebrate, căci prin ele este cu putinţă izbăvirea, străbătînd istoria, asimilînd-o, adăugînd sporul darului, talant primit întru bună rodire.
În virtutea acestui înţeles faţă de viaţă şi moarte şi fratele mort de timpuriu şi Păstorul mioritic şi atîtea jertfe anonime îşi primesc înţelesul de taină şi este cu putinţă să apară un poem de-o stelară frumuseţe, ce poate fi cuprins în orice antologie a lumii, dar mai întîi a limbii în duhul căreia Leonida Lari l-a plăsmuit. „Rugă de seară”, ce se cuvine reprodus în întregime...

Cînd seara pe văi se aşterne un abur subţire
O clipă doar, Doamne, mai dăruie-mi de fericire,

Mai lasă-mi pe fruntea plecată, pe ziua fugară
Să-ntîrzie încă-oleacă lumina de seară...

Lumina aceasta tăcută, şi moale, şi caldă,
În care-al meu suflet ca pruncul de veacuri se scaldă,

Lumina aceasta sonoră şi fără cuvinte,
Care de o ţară astrală mi-aduce aminte.

Mai lasă, o Doamne, să-ntîrzie lină şi sfîntă
Pe tot ce în juru-m cuvîntă şi ce nu cuvîntă,

Pe casă, pe masă, pe sare, pe colţul de pită,
Pe faţa poporului nostru de griji înăsprită,

Pe munte, pe mare, pe pietre căzute din salbă:
Hotinul, Cosminul, Chilia, Cetatea cea Albă!

Pe vrere, pe stare, pe undă, pe dorul de tine,
Pe versul poetului care mereu şi-aparţine,

Pe cinste, credinţă, speranţă, pe singurătate,
Pe file din care adie a eterniate.

Cînd seara un abur subţire pe văi se pogoară
Mai lasă-ne, Doamne, o clipă lumina de seară,

Mai lasă să-ntîrzie-oleacă această minune
Pe temple înalte, pe socluri, pe cripte străbune,

Pe vatra-mi de-acasă, pe lutul cu oase dragi mie,
Pe viaţa în care gustat-am prea rar bucurie.

Pe locu-mi sub soare, în care cad corbii în smocuri,
Pe haina-mi trupească, cîrpită de-acu pe alocuri,

Pe plinul iubirii din vale şi groapa din cale,
Pe marile daruri şi blîndele mîini ale tale,

Pe ora în care, sfîrşită, alunec în transă,
Pe gîndul că încă şi după mai este o şansă.

Leonida Lari – o văd în mijlocul familiei, lîngă cei trei copii, ce i-a adus pe lume, ajunsă acum la vîrsta cînd fulgerulbrumelor atinge întîiele crengi expuse prea devreme înfloririlor şi furtunilor.
Chipul său de monedă daco-romană, efigie în ceară se desfăşoară întreg cu bolta naltă a frunţii cu tot în jurul orbitelor ochilor reci şi fierbinţi de lac vulcanic, scăpat şi scufundat şi evadat, peste care-şi mînă crivăţul fuioguri de ceţuri albăstrui, vîrtejuri dublu răscolite către miezul craterului şi răsărindele stele.
Ceva din chipurile sgîrîiate în catacombe în perete de calcar, împrăştie din frumuseţea castă a celui ce nu-şi ia sufletul în deşert, aspru cu sine, îngăduitor cu ceilalţi, a poetului implicat în istorie. Cu puterea cuvîntului, întemeietoarea de neamuri în virtutea limbilor de foc ale spiritului pogorît peste Lume întru înrădăcinarea şi transfigurarea Rozalii Rusalii.
Sună aici, răsună cornul unui mare destin ce vine de foarte de departe în acest topos al lui Eminescu şi Ştefan cel Mare, de dincolo de viaţă şi de moarte. Drum bun, Leonida Lari către inima noastră.


Ioan Alexandru

Cuvioasa Paraschiva, octombrie 1989, Bucureşti

FULGERUL

Fulgerul e floarea de foc a stihiilor. El nu poate fi îmblînzit, el poate îmblînzi.
Cînd apare fulgerul, toţi se cuminţesc şi aşteaptă cu înfiorare cum va cădea.
Cînd se arată fulgerul, numai poetul rămîne, precum a fost, pentru că, oriunde ar cădea, totuna va trece printr-însul.
El poate chiar sa-i iasă în întîmpinare prin furtună, cu capul descoperit, să-i închine tainice epifanii, spre dezlegarea trăsnetelor cereşti şi a puhoaielor de apă.
Poetul nu se teme de fulger, pentru că el însuşi a fost fulgerat la naştere. De Apolo.
Cînd se arată fulgerul, poetul tresare ca de o multaşteptată eliberare prin natură. Şi se simte în puterea lui, şi lumea îi e mai puţin străină.
Ca să înţelegi caracterul fulgerului, gîndeşte-te la poet.
Şi invers.
Penibilă existenţă.
Fulgerătoare.


Leonida Lari

Coroana românilor lipsiţi de ţară e sârma ghimpată de pe Prut.

Rugă către Iisus Cristos

Sfinte Isuse Cristoase,
Sufletu-n mine plînge,
Tu ai învins o lume,
Eu nu o pot învinge.

Iat-o îmi iese-n cale
În ispitiri artistă
Şi-mi retrezeşte-n sînge
Dragostea mea cea tristă.

Sfinte Isuse Cristoase,
Sufletul plînge-n mine,
Tu ai învins o lume,
Eu nici măcar pe sine.

Lasă lumina-ţi mare
Peste plecata-mi frunte,
Să mă despart de toate
Într-o chilie-n munte.

Să nu mai poată nimeni
Să îţi întindă vina
Peste-acest foc pe care
Nu l-a născut ţărîna.

Peste-acest foc de taină
Care mă ţine-n fire
Să-mi mai port trupul, bietul,
Către o mănăstire.

Sfinte Isuse Cristoase,
Lumea mereu mă cheamă,
Teamă nu mi-e de moarte,
Însă de dor mi-e teamă.


Vine pe neaşteptate
Şi se prelinge-n minte
Şi mă strămută-alene
Înspre lumeşti cuvinte.

Sfinte Isuse Cristoase,
Lasă-ţi în mine roua,
Să te întîmpin albă
Către venirea a doua.



Dreptatea

Cum stăteam pe o piatră
sub zidurile vechiului templu
am văzut dreptatea, legată la ochi,
bătînd aerul cu mîinile,
căutîndu-şi drum.

Era o zi cu mult soare
raze într-aureau drumul
către sacrul templu din deşert,
apoi tot razele arătau
drumul suind în cer.

Suflete, miriade de suflete
coborau şi urcau întruna
într-un du-te vino armonios,
în sunete suave, de departe,
imobilizînd.

Un miros pătrunzător de mir
stăruia în jurul zidurilor,
dus de adierile vîntului
pînă spre cîmpul de spini,
spre legata la ochi.

Orbecăind printre spini,
cu trupul mustind de răni,
dreptatea se potrivi mirezmelor,
pînă ajunse la izvorul lor,
la templul sacru.

Se lăsă istovită şi ea
pe o piatră roasă de timp,
se scufundă-n amintiri,
pînă soarele se ascunse de noi,
pînă ieşi preotul.

Bătrîn, alb, orb şi el,
dar cu o altă vedere,
se apropie încet-încet de ea,
îi scoase uşor legătoarea,
îi văzui ochii limpezi.

Enigmă

O cunoşti pe vrăjitoarea cea născută pentru sine?..
Azi era aşa-mbrăcată,
Şi frumoasă, şi ciudată,
Şi striga prin toată piaţa:
„Vreau o lume fără mîine!”

O cunoşti pe vrăjitoarea, ce-alerga-n atîtea seri
După noi pe străzi ascunse?
Azi în piaţă mă ajunse
Şi îmi spuse la ureche:
„Vreau o lume fără ieri...”

Eu mă duc din casa asta, că la noapte iară vine
Cică-n rochie albastră
Şi-o să bată la fereastră,
Şi-o să-ntrebe:
„Unde-i lumea fără ieri şi fără mîine?”


Şarpele

În tîrg, de dimineaţă, stă un bătrîn ce-ar vrea
Să vîndă-un şarpe care vorbeşte fără sine:
„Ne amărîm la gîndul că vom muri cîndva,
Ne împăcăm cu gîndul că nu va fi chiar mîine”.

Mă-apropii şi bătrînul îmi spune: „În zadar”, -
Şi văd că deodată îl podideşte plînsul,
„De-atîţîa ani de zile îl vînd şi vine iar
Şi-aşa o viaţă-ntreagă m-am chinuit cu dînsul.

Îmi e peste putere povară-aşa de grea!”
Strigai atunci: „Îl cumpăr şi de nimic nu-mi pasă,
Eu sînt stăpînul tînăr şi care ar putea
Să ţină-aşa comoară şi-aşa blestem în casă”.

Şi l-am luat, şi ziua împlinită îmi părea
Că am un şarpe care vorbeşte fără sine:
„Ne amărîm la gîndul că vom muri cîndva,
Ne împăcăm cu gîndul că nu va fi chiar mîine”.

Dar noaptea-mi fuse groază de vocea gravă-a lui
Şi m-am tîrît pe braţe, să fug, să uit de toate,
Ci se luă din urmă, supus cum nimeni nu-i,
Şi-atunci luai o piatră şi îl izbii în spate.

O clipă mă privise şi îmi păruse chiar
Că a surîs oleacă îndurerat, şi-o mînă
Simţii că mi scurge în jos, involuntar,
Cerşindu-i împăcarea şi voia să rămînă.

Dar a plecat. Şi mîine, ştiu bine, iar va sta
Bătrînul cu un şarpe ce strigă fără sine:
„Ne amărîm la gîndul că vom muri cîndva,
Ne împăcăm cu gîndul că nu va fi chiar mîine”.


De toamnă

Şi azi, cînd alte amurguri de-un roşu vinovat,
Şi ţurţurii de gheaţă atîrnă peste sat,
Cînd păsări, zeci de păsări, fugind de zbor stingher,
Se-adună în şiraguri pe orice colţ de cer,
Te văd un dor de frunze, păşind prin cîmp năuc,
Mă văd o casă albă, din care toţi se duc.


E magul

Poetului Grigore Vieru

În brazi, în dulcea pulbere de lună,
Pe urmele lăsate-acum o clipă,
Eliberat, ca după o furtună,
Astralul chip al lui se înfiripă.

Tot mai desprins de fruntea sa, de mîna,
De ochii care mai păstrează plînsul,
Se limpezeşte-aproape, căci lumina
Ca o durere-a săgetat printr-însul.

Tremurător pe firele de iarbă,
De neatins ca tot ce e visare,
Se-ndepărtează-ncet şi ca o oarbă,
Cît umbra-i se mai zbuciumă-n cărare.

Nu-l arde, Doamne!.. Poate că anume
Aici, în astă clipă ni se-arată
Ceva din tine călător prin lume
De-atîtea ori şi parcă niciodată.

E magul... cine-ar mai putea să cheme
Acea putere tainică-n cuvinte,
Şi să se nască-aşa, din vreme-n vreme,
Şi c-a murit să nu-şi aducă-aminte...


De chipul nesfîrşirii

Cum vălură negara pe cîmpuri, toamna mea!..
Sau părul bunei mele ce doarme sub ţărîni,
Nu mîna ta mă-atinge, ci umbra unei mîini
Căzută peste mine de sus de undeva, –
Cum vălură negara pe cîmpuri, toamna mea!

Cum pîlpîie lumina a ceas trecut pe zări!..
Şi negura se lasă uşor ca o basma –
E numai amintirea că te-am visat cîndva,
Nu ochii tăi dau taină acestei înserări, –
Cum pîlpîie lumina a ceas trecut pe zări!

De chipul nesfîrşirii mă simt atît de-nvins
Că-aud imense spaţii la suflul meu vuind
Şi m-aş lăsa ca luntrea pe val alunecînd,
Dar soarta-mi stă în uşă cu arcu-ntins, întins, –
De chipul nesfîrşirii mă simt atît de-nvins.


Sfera

Voi, pajişti, ape sfinte în senina
Suflare ce mă umple nesecată,
Şi cînd n-aţi fi, de m-ar ierta lumina,
Mi-ar sta-n puteri să vă mai nasc o dată.

Şi păsări, voi, şi vietăţi mirate,
Ţîşnind în soare din pădurea sumbră,
Mi-ar sta-n puteri să vă mai nasc pe toate,
De m-ar ierta lumina că am umbră.

Ar fi de-ajuns o vorbă şi-ar desparte
Bine de rău şi rază de himeră,
Căci e ceva în pieptu-mi fără moarte
Şi e o sferă, Doamne, e o sferă!

Din zeci de părţi deodată şi întruna
O am văzut, văzîndu-mă pe mine,
De parcă văzul şi văzutu-s una
Şi tot ce e de veci îmi aparţine.

Ah, şi pe tine, dragule, te-aş naşte,
Sferă cum sînt de viaţă dătătoare,
Dar vine umbra şi mă recunoaşte,
Şi iar mă rog luminii de iertare.

INOROGUL (Carte în curs de apariţie)

INOROGUL
Prinţului Dimitrie Cantemir

I
Stăteam şi eu sub soare, un biet om
Stateam şi eu sub soare, sub un pom,
Un vişin neapărat lîngă păduri,
Cu-un ochi de apă-alături şi cu muri.
Veni o vulpe-ntîi ce m-a privit
Cu ochii ei de-un galben otrăvit,
Veniră-apoi doi iepuri, şi aşa,
Găsitu-şi-au culcuş în preajma mea.
Iar eu stăteam sub soare, meditînd,
Cîte-animale vor veni pe rînd?..
Stăteam cam dus, cu mintea dusă sus.
Ce zic?..Făra de minte. Un apus
Pătrunse în păduri cu-un aspru vui,
Veni şi o ursoaică cu trei pui,
Dar n-o interesam deloc, nu-avea
Poftă-a mînca bătrîna carne-a mea.
Cu tot cu pui înfuleca din muri
În marile, în verzile păduri,
Că, fără voie, am surîs, cu dor,
Ştiind că-s desemnat Stăpînul lor.
Că-astfel ne-a poruncit al nostru Domn,
La care-ajungem doar prin Mare Somn.
Şi, cum părea că dorm somn liniştit,
O bufniţă deodată-a chiţăit,
Un lup mi-atinse mîna, că-i voia
Pe iepurii ascunşi în preajma mea,
Apoi...nimic, nimic, doar vînt calin
Ce ne mai scoate uneori din chin.
Închisei iaraşi ochii sub clar cer,
Iubind tot ce răsuflă Adevăr,
Plante, copaci şi păsări, şi, în val,
Tot ce cuprinde regnul animal,
Tot ce există-n lume, ce să spun,
De-aşa iubire pari un pic nebun
Nu te-nţeleg semenii, precum eşti,
Pe mulţi din ei îi cam nedumereşti.
Dar nu îţi pasă printre sălcii, nuferi
Realizezi că e normal să suferi,
Dacă ai suflet, dacă prin stihii
Voieşti să fii în Patria dintîi,
Unde blînzi îngeri cîntă lin la nai
Unde din iad te muţi curat în rai.

II

Stăteam şi eu sub soare, un biet om,
Stăteam şi eu sub soare, sub un pom,
De-acu, de-atîta stat, într-un sfîrşit
Şi soarele căzu în asfinţit,
De-acu în faţa mea, nevinovat,
Şi păsări, şi-animale s-au plecat,
Cînd vîntul mi-a transmis un grav ecou,
Cînd bufniţa a chiţăit din nou,
Cînd tremură o undă prin văzduh,
Cînd eu mă-aflam departe, chiar în duh,
Cînd spuse-un glas şi tandru, şi temut:
"Vezi că-n păduri este-un necunoscut!"
Stăpîn al animalelor, eu, om,
Stăteam de-acu sub lună, sub un pom
Şi mă-ntrebam, de veste copleşit,
Ce fel de animal o fi venit?..
Dar ce-ntrebări, la ce-aşi mai cuvînta,
Un cal frumos era în faţa mea
Cerîndu-mi ochii...I-am bătut în cui -
Luna izbea un corn din fruntea lui!
...Era aşa o linişte-n păduri,
Ursoaica adormise printre muri.
Vulpi, lupi - la fel, doar bufniţa - nicicum -
Privea cu ochii ei amari la drum
Şi-mi transmitea pe gînd, pe dor, pe vînt
Că Animalul nu-i de pe pămînt.
Astfel cum stam, eu stană am rămas
Fiinţă fără trup şi fără glas,
Atît putui lui Domnul să mă rog
Să-ntreb, n-o fi cumva un Inorog?!
Iar îmi ceru privirea, pe atît,
Încît să nu se-ajungă-a fi urît.
Cum să-l urăşti? Vai cine, ar putea
Urî ceva de-o frumuseţe grea
Alb, tandru, grav, de-un calm uluitor
Cu-un corn în frunte, de învingător!
Şi aşteptînd să zic, să fac ceva,
Să aduc mîna către coama sa,
Să-l mîngîi cu-un cuvînt, cît de tîrziu,
Că-i Inorogul şi că este viu!
Dar eu stăteam cu gîndul tot mai tern
Dar eu strigai spre tatăl meu etern,
Dar eu luai istorii fir cu fir,
M-am adresat chiar şi lui Cantemir,
Care l-o fi văzut pe vremea lui,
Ştiind povestea Unicornului.
Şi, cum stăteam aşa, topită-n rugi
Cum luna se ascunse prin văiugi,
Cum clipele păreau că nu au număr,
Simţii: îmi plînge cineva pe umăr;
Cu lacrimi grele care nu-aveau vad,
Cu al său corn ce se-atingea de-un brad.
Plîngea pe al meu umăr, fără saţ,
Lacrima lui se scurse-ncet pe braţ,
Ajunse-n palme şi sorbii tehui
Apa curată-a lacrimilor lui...
Sorbind aşa-n neştire apa cea,
Mi s-a părut că-am încălcat ceva,
O lege-a firii de neîncălcat,
Văzut cu nevăzut parcă-am legat.
Şi-atunci i-am spus încet: de cînd exist
Nu am văzut vreun Inorog, şi trist,
Alb, tandru, grav cum eşti, ce-ar explica
Valul de lacrimi şi tristeţea ta?
El m-a privit tăcut şi, de necaz,
El de-acu-mi plîngea şi pe obraz
Şi lin-prealin el s-a prelins tăcut
În trupul meu de rază şi de lut.
De azi încolo, dragi prieteni, fraţi,
Pe mine, care-am fost, să mă uitaţi,
Da, Domnul ştie şi de ce vă rog,
Să mă uitaţi, eu sînt un Inorog.


Leonida Lari