BASARABIA ESTE A ROMANIEI

De la o vreme, s-a cam răcit aşa-zisa prietenie dintre România şi o palmă a ei de pământ - Republica Moldova. Şi cum să nu se răcească, ba chiar să se înzăpezească, atunci când bat vânturi mari dinspre Kremlin, dinspre Siberia. 

Îmi zic în sinea-mi câteodată: vai, câte pământuri au aceşti oameni pre nume ruşi, la ce le-ar mai trebui şi această minusculă firimitură – Basarabia, minusculă în comparaţie cu întinsele stepe ruseşti. Şi totuşi, le trebuie, ca un fel de pod, platformă pentru ieşirea lor spre Vest. 

Îmi amintesc, în 1989, la Congresul al doilea al Deputaţilor Poporului din URSS (eu şi încă 54 colegi veniţi din partea RSSM, pe atunci), le-am spus de la obraz colonizatorilor noştri din Imperiul Sovietic, mai bine zis, Imperiul Răului mai multe alocuţiuni. Astăzi, însă, mă voi ocupa numai de una dintre ele, din cauza declaraţiilor agresive ale preşedintelui R. Moldova, Vladimir Voronin. Acest om, care, pe când era ministru de interne în Basarabia, sau R. Moldova, totuna, pe când îi sălta scaunul de sub şezut, se ruga de noi, scriitorii, să potolim sutele de mii de oameni care se adunaseră în faţa Ministerului de Interne, al cărui cap era. Ba mai mult ca atât, ne tot arăta nouă, lui C. Vieru, N. Dabija, L. Lari şi părintelui P. Buburuz, cât de credincios este el, scoţându-şi de după reverul hainei iconiţa cu Măicuţa Domnului. Nouă, scriitorilor mai sus pomeniţi, precum şi preotului P. Buburuz, nu ne ardea că-i zboară scaunul de sub fund, ne durea că generalii ruşi din suita lui ameninţau să bage câteva mitraliere peste mulţimea adunată şi să facă vărsare de sânge. 

Dar, se pune întrebarea: de ce s-au adunat oamenii? Pentru că fuseseră arestaţi 12 tineri între 17 şi 19 ani, care cântau cântece despre unire la monumentul lui Ştefan cel Mare. Parcă-i văd şi acum cântând: „Trăiască, trăiască, trăiască, Moldova, Ardealul şi Ţara Românească”. Da, pentru cântece patriotice au fost arestaţi acei copii de către subalternii tovarăşului Voronin, duşi în subsolurile MIM, zvântaţi în bătăi, fără vreun ajutor de nicăieri. 

Anume de aceea s-au revoltat cetăţenii Chişinăului, anume de aceea au aruncat cu sticle coctail Molotov în clădirea MIM, de i s-a aprins aripa stângă, anume de aceea tot noi, scriitorii, şi un preot alături de noi, ne-am dus la Ministerul de Interne. Însă, repet, nu ne interesa scaunul ministrului de pe atunci, Vladimir Voronin, ci copiii închişi la subsol, ci mulţimile mâniate, care vroiau să şteargă de pe faţa pământului Ministerul de Interne al Moldovei, şi pe Vladimir Voronin. După îndelungi negocieri cu generalii ruşi, care voiau să tragă în oamenii revoltaţi, după avertizări din partea noastră, a scriitorilor, că ne vom adresa Tribunalului de la Haga, dacă nu eliberează tinerii, generalii ruşi au lăsat-o mai moale inclusiv Vladimir Voronin, care de parcă era un fel de copil de trupă. Şi noi, scriitorii, cu un preot lângă noi, am salvat şi tinerii şi mulţimile, ducându-i pe toţi în Piaţa Marii Adunări Naţionale fără vărsare de sânge. Nu ne mai păsa că, astfel, i-am salvat scaunul său de ministru. Şi acum, acest plângăcios de Voronin, după numele tatălui de-al doilea, adică vitreg, cutează să dea lecţii de bună purtare Ţării-mamă, România, o face pe îndrăzneţul. Ruşine să-i fie cu aceste declaraţii mizerabile din ultimul timp. De parcă cineva e prost şi nu pricepe: a fost strâns cu uşa pentru afaceri dubioase săvârşite cu fiul său şi sistemul farmaceutic din Republica Moldova. 

Atitudinea Statului Român cu privire la declaraţiile preşedintelui R.Moldova, Vladimir Voronin, mie, personal, mi se pare, prea delicată. Unii dintre politicienii români mai aruncă fraze de genul: să nu rănim sensibilităţi. 

Care sensibilităţi, doamnelor şi domnilor, când ăştia au ucis oameni şi dansează pe rănile noastre? Să ne amintim măcar atât. Pactul Ribbentrop - Molotov a fost condamnat şi de români şi de ruşi. Aşa că, lăsaţi să se răcească până la anulare relaţiile între patrioţi şi patrihoţi. Basarabia aparţine României din timpuri străvechi. Mai nou, pentru neiniţiaţi în 1917 toate coloniile Guvernului Ţarist Rus au fost eliberate, printre care şi Basarabia, care a devenit republică democratică la 2 decembrie 1917. Să nu uităm, pe vremea aceea, la Kiev a avut loc şi Congresul tuturor naţiunilor eliberate. Au fost decretate drepturile acestor naţiuni. Aşadar, să nu mai umble tov. Voronin cu mâţa în sac. Dacă nu ştie istorie, s-o citească măcar la adânci bătrâneţi. După 1917, exact la 27 martie 1918, Basarabia s-a unit cu ţara-mamă, România.

Declaratie politica- Şedinţa Camerei Deputaţilor din 13 martie 2007 .

Alegeri într-o colonie a Rusiei - Basarabia.

Toţi românii de bună-credinţă din România sunt cuprinşi de o mare îngrijorare în urma alegerilor parlamentare din Basarabia. Ani de zile după 1989, liderii Mişcării de Eliberare şi Reîntregire Naţională de acolo s-au adresat clasei politice de la Bucureşti să apropie cele câteva judeţe de Ţara - mamă şi ani de zile s-au aplicat doar nişte farduri ieftine pe obrazul plâns al Basarabiei. Oamenii care au văzut moartea cu ochii pentru idealurile naţionale, precum Vieru, Ilaşcu, Matcovschi, Dabija, Druc, Hadîrcă şi alţii au făcut drum bătut între Preşedinţie şi Guvern în toate regimurile, dar sulemeneala superficială peste lacrimile concrete ale unei populaţii hăituite şi înfometate nu a fost schimbată prea mult. De la podurile de flori trebuia să se treacă la podurile de fier, la aceleaşi şine de cale ferată pe întreg cuprinsul Ţării Româneşti, trebuia să se stabilească un sistem energetic unic, să se formeze firme mixte moldo-române, să se colaboreze, în special, cu societăţi de creaţie şi formaţiuni politice unioniste, să se creeze o mentalitate şi o atitudine faţă de românii basarabeni şi judeţele lor, la fel ca pentru românii şi judeţele din interiorul Ţării. 

Neîndoielnic, toate aceste măsuri despre care am vorbit puteau fi incluse într-un program coerent, întocmit temeinic şi la nivel guvernamental. Or, la luările mele de cuvânt de 8 ani la rând în Parlament, la plenare, congrese, în privinţa situaţiei disperate a românilor basarabeni, nu o dată mi s-a reproşat că mă ocup prea des de acest subiect, că altele sunt imperativele vremii. Ba ziare ca "Evenimentul zilei", "Monitorul de Suceava", "Libertatea", "Naţional" m-au denigrat în fel şi chip pe mine şi pe colegii mei de luptă, făcându-se a uita serviciile reale aduse de către noi României şi faptul că am ţinut piept puhoaielor străine, apărându-ne "sărăcia, şi nevoile, şi neamul", precum spunea marele Eminescu. 

Dar cine a pledat şi a obţinut victoriile din 1989 în Basarabia? - limba română, limbă de stat, grafia latină, istoria românilor, însemnele naţionale? O mînă de intelectuali basarabeni sau aceşti scuipători de otravă şi noroi care au stat la călduţ, alde C. Nistorescu (deunăzi s-a luat şi de noi, cei de la P.R.M.), I.Cristoiu, T. Avram, Gr. Gricurcu şi alţii. 

Se întreabă, însă, cât să reziste nişte oameni vânaţi, striviţi, arestaţi, ameninţaţi cu moartea, în faţa unui colos imperial rus, cu Armata a 14-a de ocupaţie în coastă şi fără un sprijin serios din partea Ţării - mamă. 

Clasa politică de la conducerea României, în tot acest timp de la 1989 încoace, nu a privit problema Basarabiei ca pe o prioritate, ci s-a ocupat de interese de mâna a doua, de înavuţiri rapide şi ascensiuni uluitoare peste noapte, cu iz de parvenitism. Iar presa din România era preocupată mai cu seamă de scandaluri cu vip-uri, de poze obscene, jigniri şi umiliri aduse românilor basarabeni şi bucovineni, iar nu de necazurile, de strigătul lor de ajutor, cu gura strâmbată de baionetă şi auzul zdrumicat de şenilele tancurilor. 

Singurele ziare care au publicat număr de număr articole, interviuri, versuri, radiografiind situaţia reală din aceste teritorii ocupate sau într-o independenţă precară, trebuie să recunoaştem, la Bucureşti, au fost "România Mare" a domnului C.V.Tudor, "Totuşi iubirea" a domnului Păunescu, ce nu mai apare, "Românul" (care nu mai apare), la Chişinău - "Literatura şi Arta", "Glasul Naţiunii", iar la Cernăuţi - "Plai Românesc" şi "Arcaşul", care apar când şi cum. 

Şi acum, într-un tîrziu, după ce că n-au răspuns cu nici un cuvânt de compasiune, cu nici un umăr de sprijin chinuiţilor români din Basarabia şi Nordul Bucovinei, tot aceşti cameleoni politici, tot aceşti şacali ai presei se apucă cu mâinile de cap: vai, ce s-a întîmplat în Basarabia, vai, ce-au făcut românii basarabeni ?! Dar ce puteau să mai facă, doamnelor şi domnilor, lăsaţi fiind de izbelişte de către Ţara lor, istoviţi de foame, frig şi de un război cu Rusia, că acesta a fost, în fond, conflictul transnistrean în care s-au pierdut mii de vieţi omeneşti. 

Oricum o fi, puţini câţi sunt acolo, au făcut, totuşi ceva mai mult, dacă e să comparăm cele câteva milioane care s-au confruntat cu hidra imperială rusă pe lângă cele 24 milioane din Ţară, care au privit această confruntare. 

Care va fi situaţia de mai departe în această colonie a Rusiei - Basarabia? Câştigătorul scrutinului din 25 februarie 2001, Vl. Voronin, deja a făcut nişte declaraţii antiromâneşti, pentru că el şi acoliţii săi sunt antiromâni şi încă legaţi cu mafia rusă, deţinătoare de gaze, petrol, tutun, energie electrică. Dar mai trist ca orice este că se urmăreşte aruncarea peste bord a muncii şi a luptei noastre de zeci de ani: victoriile spirituale pentru păstrarea identităţii românilor basarabeni. O foamete cruntă, aş zice, provocată, ca cea din 1946-1947, după al doilea război mondial, o dorinţă de supravieţuire pe acele pământuri, o ştrangulare a suflării, ca între ciocan şi nicovală, o lipsă de informare din cauza întunericului din sate a determinat pierderea alegerilor în Basarabia de către unionişti. Fireşte, un anume rol l-a avut şi faptul că forţele naţionale unioniste nu s-au coagulat într-un bloc comun, dar acesta, totuşi, n-a fost un factor determinant alături de vagoanele de ajutoare şi bani pompate de la Moscova. De acum încolo va începe vânătoarea liderilor Mişcării de Eliberare, atacul asupra spiritualităţii româneşti, exact ca în timpul ocupaţiei din 1940, exact ca în timpul războiului din Transnistria, din 1992. 

S-ar mai putea ca atunci când Voronin şi clica sa va întinde prea tare coarda, să aibă loc tulburări sociale, chiar şi vărsări de sânge. Dar atunci i-aş cere o socoteală lui Voronin, şi anume, să-şi amintească momentul pe când era ministru de Interne şi au fost arestaţi câţiva adolescenţi care cântau cântece patriotice. Arestarea lor a declanşat furia oamenilor care s-au adunat cu sutele în faţa clădirii Ministerului de Interne. Să-şi mai amintească tov. Voronin că a apelat la noi, scriitorii (G.Vieru, N.Dabija, eu şi preotul Buburuz), pentru a domoli mulţimile şi a evita masacrul preconizat de generali ruşi, căci pe noi ne ascultau aceste mulţimi, şi nu pe el. 

Iată, aşadar, că sumbrele mele previziuni despre care am preîntâmpinat nu o dată societatea românească prind să ia contur. Şi mai cutează unii fraţi să spună, de ce, adicătelea, anumite personalităţi marcante din Basarabia n-au rămas acolo? Ei bine, fraţilor, dar ce Dumnezeu vreţi, ca toţi liderii naţionali basarabeni să stea prin puşcării ca Ilie Ilaşcu şi grupul său, să fie zdrobiţi de autocare ca Dumitru Matcovschi, să zacă în morminte ca Lida Istrati, Ion Vatamanu, Doina şi Ion Aldea Teodorovici? Da, acestea sunt consecinţele după recunoaşterea unui stat în stat de către Ţara - mamă, cumplite, fatale. Dar, de fapt, dacă ne gîndim bine, a fost recunoscut statutul de colonie basarabeană a Rusiei şi statutul de colonie bucovineană a Ucrainei pe pămînturile strămoşeşti ale României. Iar în colonii, alegerile, oricât de corecte ar fi în aparenţă, nu sunt, totuşi, ca în ţările libere, ci supuse regimului şi controlului colonial. Ar fi cazul ca democraţiile occidentale să înregistreze în analele lor că fenomenul colonialismului, împotriva căruia ele luptă cu atâta îndârjire pe tot mapamondul, se mai menţine alături de ele, în inima Europei, şi anume în România, pe teritoriile ei răpite de străini. Şi să mai consemneze aceste democraţii occidentale că au primit o lecţie dură în aceste alegeri pentru indiferenţa şi lipsa lor de vigilenţă. 

Însă viaţa merge înainte, reunificarea va avea loc, asta o spun profeţii, chiar şi cei ruşi. 

Şedinţa Camerei Deputaţilor din 13 martie 2001

Poetului Grigore Vieru

E magul

Poetului Grigore Vieru

În brazi, în dulcea pulbere de lună,
Pe urmele lăsate-acum o clipă,
Eliberat, ca după o furtună,
Astralul chip al lui se înfiripă.

Tot mai desprins de fruntea sa, de mîna,
De ochii care mai păstrează plînsul,
Se limpezeşte-aproape, căci lumina
Ca o durere-a săgetat printr-însul.

Tremurător pe firele de iarbă,
De neatins ca tot ce e visare,
Se-ndepărtează-ncet şi ca o oarbă,
Cît umbra-i se mai zbuciumă-n cărare.

Nu-l arde, Doamne!.. Poate că anume
Aici, în astă clipă ni se-arată
Ceva din tine călător prin lume
De-atîtea ori şi parcă niciodată !

E magul... cine-ar mai putea să cheme
Acea putere tainică-n cuvinte,
Şi să se nască-aşa, din vreme-n vreme,
Şi că-a murit să nu-şi aducă-aminte...

Poetul

Când a intrat poetul în cetate, toţi s-au simţit atacaţi de ceva neînţeles, deşi el nu făcea alta, decât răspândea în juru-i o dulce melancolie.
Fusese pe munţii de lumină, vorbise în imagini cu trăitorii de acolo, voise chiar să rămână acolo. Printre ei se simţea în largul său, dar trebuia, mai întâi, să moară acasă.
Şi iată, întors acasă, îi erau dragi oamenii, îi muşca dorul de trăitorii luminaţi şi răspândea în juru-i o dulce melancolie.
Mergea şi tăcea, surâzând ca sieşi, ca celor întâlniţi în cale, răspândind în juru-i, necontenit, o pătrunzătoare, dulce melancolie.
- Se pare că e trist, - a zis cineva.
- E melancolic, -a răspuns altcineva.
- Melancolia e fiica tristeţii, - a zis încă altcineva.
- S-ar putea să ne contamineze copii, să-i ferim de el, - a zis unul.
- Să-l gonim cât mai grabnic din cetate, - a răspuns altul.
- Cetatea care se fereşte de poeţi şi-i goneşte, este o cetate slabă, - a zis încă un altul.
- Atunci să-l lăsăm în pace ? – au întrebat toţi.
- Să-l lăsăm în pace, - au răspuns toţi, şi s-au împrăştiat pe la casele lor.
Iar poetul a mers tăcut, răspândind în tot oraşul o dulce melancolie, s-a ridicat pe zidul cetăţii, răspândind în tot văzduhul o dulce melancolie, a împins zeci de oşti înarmate până în dinţi, răspândind în lume o dulce melancolie, a învăluit locul de baştină cu nemurirea sa, răspândind în ceruri o dulce melancolie…

REUNIFICAREA - MAREA MISIUNE NAŢIONALĂ

În orice situaţie sau eveniment care are loc pe Terra, pe mine, personal, mă interesează, în primul rînd, Ţara mea , România, în care m-am născut, unde am sorbit din izvoare şi am mîncat întîia fărîmă de pîine. Totodată, însă, iubesc toate ţările şi toate neamurile. De ce?, s-ar putea întreba unii indivizi care nu recunosc nici ţările şi nici neamurile. Ce le-aş propune eu, un trist poet şi un trecător deputat: să reciteasca Biblia, deoarece Dumnezeu prin neamuri lucrează.În acest an se împlinesc 90 de ani de la Marea Unire a Basarabiei, a Bucovinei şi Ardealului cu Patria-mamă. Evenimentele istorice care s-au perindat de atunci şi pînă astăzi sînt atît de multe, grele şi pline de vînzări şi trădări, încît am să-mi permit să le evoc în cel mai scurt mod cu putinţă.Ştim cu toţii că minunea convieţuirii Basarabiei cu Ţara-mamă a durat pînă la 28 iunie 1940, dată fatidică pentru România, cînd Rusia, (cu sprijinul Ucrainei şi al Germaniei), a năvălit mişeleşte peste România şi a rupt-o în bucăţi, smulgîndu-i din teritoriile strămoşeşti Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Astfel, într-un mod absolut tîlhăresc, a fost creată de urgenţă Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, pe 2 august 1940, apoi a urmat fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească şi actuala Republică Moldova.Tot aşa, Ungaria şi Bulgaria, avînd precedentul Rusiei şi al Ucrainei, au pretins la nordul Transilvaniei, prima, şi la sudul Dobrogei, Cadrilaterul, a doua.În urma Ultimatumului URSS, în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, românilor le-a fost substituit orice drept la autodeterminare şi la crearea unor frontiere fireşti, viabile între agresaţi şi agresori. Aşa a început calvarul românilor desţăraţi cu valuri de deportări, dar şi cu valuri de rezistenţă.Drama, mai bine zis, genocidul săvîrşit de regimul comunist sovietic asupra cetăţenilor români din Basarabia şi Bucovina, trimişi în Gulag după al doilea război mondial ne doare cumplit şi astăzi. Dar, încă ceva esenţial, în tragedia dată nu este vorba de anumite naţiuni, fiindcă în Gulag au ajuns oameni din toate naţiunile, mai cu seamă oameni din elita culturală rusă, printre care şi marele scriitor rus Al. Soljeniţîn. În tragedia aceasta, şi anume în vreo trei valuri de deportări - în 1945, în 1947, în 1949 - au fost ucişi oameni de spirit pentru credinţa lor în Dumnezeu, nu de aceea că erau chiaburi, că aveau averi, că ţineau de alte culte religioase.Abia în 1989 s-au adunat mari energii spirituale, aş putea spune, demiurgice şi s-a produs Marea Mişcare de Eliberare şi Reîntregire naţională. Valorile obţinute în această Mişcare le cunoaştem cu toţii şi anume: limba română, limbă de stat, grafia latină, istoria românilor, însemnele naţionale. O întreagă falangă de patrioţi basarabeni au pătruns şi în Parlamentul URSS. Şi îi am în vedere pe patrioţii români Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi, Ion Hadîrcă ş.a. Nu se mai vorbise vreodată pe faţă, direct, în chiar sînul Imperiului Sovietic de rapturile teritoriale săvîrşite de URSS împotriva României. Mi-am asumat această răspundere, am spus clar şi răspicat: nici Constituţia URSS, cea mai reacţionară, stalinistă din 1936, nu admitea rapturile teritoriale,(art.3), darămite fondarea unor state pe teritoriile cotropite, precum a procedat URSS în legătură de România. (articolul 14). De altfel, cuvîntarea mea a fost publicată în Marea Britanie, în Franţa, în Israel.Dar am avut vreo susţinere, ne întrebăm, vreo luare de atitudine din partea Ţării-mamă? A piuit vreun politician sau vreun ziarist de necesitatea condamnării Pactului Molotov-Ribbentrop şi a consecinţelor sale? Nu se cunosc asemenea lucruri, care ţin de vremea aceea grea, de neîndurat aproape, cînd noi vedeam moartea cu ochii.Cunosc, însă, eu, cum am fost „răsplătită de frumos” cu cele mai urîte cuvinte la venirea mea în Ţara-mamă după înnăbuşirea Mişcării de Eliberare şi Reîntregire Naţională.Vrem noi sau nu vrem, însă trebuie, ca în clipele de restrişte ale omenirii să spunem adevărul nostru de creştini nu numai ai unei ţări, ci ai întregului Univers. Adevărul, conform adevăratei istorii a României, sună aşa: cine a declarat ultimatum României în 1940, hrăpnăşindu-i teritoriile strămoşeşti, Basarabia cu tot Sudul ei şi Nordul Bucovinei cu ţinutul Herţa? Cine a intrat cu puşca şi sabia în episcopiile şi eparhiile României? Cine a trimis peste un milion şi jumătate de cetăţeni români în stepele siberiene, pe bărbaţii trecuţi de 16 ani, împuşcîndu-i în goana trenului? Tot drumul din România pînă în Siberia e semănat cu oasele românilor, scoşi din case în miez de noapte, pentru a depopula provinciile istorice româneşti, pentru a pregăti locul colonizatorilor. Cine a vărsat sîngele poporului nostru cu o încrîncenare diabolică? Nimeni altcineva decît reprezentanţii Imperiul Sovietic!Era o problemă de viaţă şi de moarte pentru neamul românesc în acea perioadă. Dar, uite coincidenţă, bine organizată de serviciile secrete ruseşti. În timp ce în Parlamentul URSS, în decembrie 1989 se dezbătea pactul Molotov-Ribbentrop sub preşedinţia fostului secretar al CC al PCUS, Al.Iacovlev, în România avea loc aşa-zisa revoluţie, mai bine zis lovitura de stat, pusă la cale de tov. Iliescu, tov.S.Brucan şi acoliţii lor, coordonată de KGB-ul sovietic. De altfel, unii ziarişti m-au criticat prin reviste şi ziare în ce priveşte zbenguiala serviciilor secrete ruseşti pe teritoriul României. Dar d-l Măgureanu, fostul şef SRI a recunoscut că se cam zbenguiau aceste servicii secrete ruseşti în Ţara noastră.Cînd Mihail Gorbaciov a anunţat că România cere ajutor armat de la URSS, am înlemnit în sala de şedinţă, am pierdut pentru o clipă darul vorbirii. Îmi ziceam în sine: Gheorghiu- Dej, de bine de rău, încîntîndu-l pe Nichita Hruşciov cu frumuseţile şi băuturile Patriei române, a scos trupele sovietice din România, iar acum, cu trădarea tovarăşului Iliescu, ne vin iarăşi trupe ruseşti pe teritoriile noastre ciopîrţite, făcute bucăţi-bucăţi?Groaznică lovitură a primit Basarabia şi în 1991, cînd România a recunoscut un stat în stat, Republica Moldova. Şi eu am s-o repet, ori de cîte ori va fi nevoie, adică avem de-a face cu aceeaşi RSS Moldovenească, atît că fără doi de „S”.Şi întrebarea mea sună aşa: ale cui interese le-a servit România în 1991? Ale sale sau ale Rusiei? Bineînţeles, ale Rusiei.Iar în 2008, tot România a votat pentru neindependenţa Cosovo, pentru integritatea Serbiei. Dar cu Basarabia de ce n-a procedat la fel, care-i parte din Ţară? Adică pentru integritatea României.Ne aflăm în anul 2008, au trecut zeci de ani de luptă şi suferinţă şi la ce rezultate am ajuns? Că trebuie s-o luăm de la început în privinţa limbii române, a istoriei românilor, a însemnelor naţionale, a simplului drept la existenţă, ca români din zone ocupate şi semiocupate?! Şi, toate acestea, din mila fraţilor noştri, care ne-au dat pe timp de pace, fără vreun război, pe mîna ruşilor, recunoscînd în Parlamentul României Independenţa Republicii Moldova, pe vremea lui Ion Iliescu, astfel dezintegrînd o parte a ţării de întregul său. Iar în 1997, un alt preşedinte, după Iliescu, şi anume Emil Constantinescu, tot pe timp de pace şi nu de război, le-a făcut cadou ucrainenilor nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa.E clar ca bună ziua că uneori, nişte creiere străine conduc braţul votului în Parlamentul României.Şi acum, cînd noi, românii lipsiţi de Ţară, fără voia noastră, nu ne mai facem iluzii în ce priveşte ajutorul din partea Ţării-mamă, cînd nu mai sînt printre noi personalităţi mari, precum Ion Mihalache, Iuliu Maniu, Petre Ţuţea, Corneliu Coposu, Vasile Ţepordei, ş.a. ca să ne ajute pentru împlinirea misiunii naţionale, o singură speranţă mai avem... Dat fiind faptul că, sub Dumnezeu, fiecare popor are Demiurgul său, care ne vede şi ne apără de sus, se va închega o mînă de patrioţi români, cu spirit de jertfă pentru neam şi Ţară, şi vor dispare odată şi odată hotarele strîmbe. Doar nu e cazul să aşteptăm să se împlinească o sută de ani de la Marea Unire din 1918!
Vă mulţumesc.

Cuvânt de Ioan Alexandru

Despre Poezia Leonidei Lari:

„Poezia Leonidei Lari am auzit-o cu ani în urmă recitată îndelung în şoaptă de către al mare poet mai tînăr ca vîrstă într-o seară de iarnă cu zăpezi de un metru. Cineva trăia din cuvintele acelor poeme ce răspundeau inimii unei alte generaţii, aşa cum îl recitam noi pe Labiş, cum îl ştiam pe de rost noaptea la focuri pe dealul Feleacului în Transilvania.
Numai cu rostirea firească adîncă şi sfîntă în felul ei se poate întîmpla această fericită stare de lucruri să devină cuvintele la îndemîna celuilalt prin care îşi exprimă durerile şi nădăjduirile fiinţei interioare.
Apoi am avut prilejul să o ascult la Chişinău, nemijlocit să văd cum reacţionează o sală arhiplină la versurile ei,să stau eu însumi cucerit de această îndurerată splendoare de advent aceste tropare îngînate, legănate ca nişte litanii străvechi pentru vremi ca de post ale abstinenţei şi speranţei ca un opaiţ aprins de veghe sîngerînd în noaptea de priveghere pînă se crapă de ziuă.
Ceea ce te cîştigă în poezia acestei mari poetese a neamului nostru este acel stil propriu, acea marcă originală, acea stare lăuntrică înaltă, inimitabilă: suflul ritmul, bătaia inimii ce reuşeşte să topească gheţurile din jur şi să înceapă primăvara în sufletul ce-o ascultă.
Nu ceea ce spune străbate mai întîi în inimă, ci melosul, ardoarea de-a atenţiona, dialogul ce s-ar putea urzi între Animus şi Anima, cum ar spune Claudel, şi aceasta este marca marii poezii dintotdeauna. Gîndul o urmează apoi.
Leonida Lari face parte dintr-o generaţie ce i-a dat pe Grigore Vieru, Nicolae dabija, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Ion Hadîrcă, Liviu Damian, Gheorghe Vodă şi alţii, cărora le urmează generaţia strălucită a lui Valeriu Matei, ca fiind Anima, poetesa acestei generaţii.
Scriu aceste rînduri în urma lecturii cărţii de peste trei sute de pagini „Dulcele Foc” apărută de curînd la Chişinău, un volum selectiv din toate cărţile poetesei tipărite pînă acuma.
Profunzimea acestei poezii abia în tăcerea lecturii iese şi mai mult la iveală, ceea ce te cîştigă auzind-o mai ales rostită de către această excepţională prezenţă a Cuvîntului, încît poţi fi cuprins în chip tainic de către cei ce se apropie cu evlavia cuvenită, fără vicleşug, cum se spune în Parsifal, acuma îşi desfoliază înţelesurile mai dinaproape.
Preocuparea centrală în jurul căreia se urzeşte întreaga operă de pînă acum a Leonidei Lari se pare a fi cuprinsă în aceste patru versuri: „Numai cu moartea nu pot să vorbesc,/ Căci stă aşa precum un hoţ la pîndă –/ Oare se află-n graiul omenesc/ Acel cuvînt care ar face-o blîndă?/
Este strigătul lui Eminescu reluat altfel: Unde voi găsi cuvîntul ce exprimă adevărul? Este grija centrală, esenţială a sufletului pornit la drum prin codrii unei limbi şi seminţii. Cum se moare la voi, cum muriţi voi, cei de acolo, de la gurile Dunării, din Carpaţi. Se întreabă străinul, japonezul soarelui răsare ori apuseanul, cum înfruntaţi voi moartea!
Răspunsul va veni dinăuntrul graiului ce-şi va desfolia pe sute de pagini fiinţa sa căutătoare a Cuvîntului, a Logosului întrupat în istorie.
În cele nouă poeme de rară frumuseţe şi adîncime, celebrînd spiritul de jertfă al Păstorului din Mioriţa, transpare cuvîntul dintîi ce are puterea biruinţei asupra morţii şi a suferinţei acceptate: „Se aude talanga sunînd/ Şi în sufletul meu se răspunde/ De s-ar şti ce putere ascunde/ Gîndul care-i ca Mielul de blînd./ de pe boltă coboară o stea,/ Steaua mea neuitată de Mire,/ Prevestind mîine zi de jertfire –/ Tu mioară nu te întrista,/ Căci de cad pe-acest cîmp de mohor –/ E-n cădere-o luare aminte/ Şi veni-va Păstor de cuvinte/ După cel ce de oi e Păstor.
Mielul cel blînd este acel cuvînt ce face moartea blîndă, sora moarte, cum îi spune în cîntecul Creatorilor Francisc cel Sfînt.
Sună aici, răsună, cîntă cornul de zimbru, îmbrăcat în aur al regelui dac, prin care Traian biruitorul lui Aeneas îl închină Romei, trecut din mînă-m mînă a lui Ovidiu, fluierul de foc al păstorului mioritic, iarăşi corn dulce în inima lui Eminescu, iarăşi cuvîntul izbăvitor, focul iubirii mistuit mai tare decît moartea.
Căci cu moartea pe moarte călcînd, nu fugind de suferinţă este omul om, ci acceptînd-o, ştiind că nu ele, moartea şi suferinţa au ultimul cuvînt de spus în istoria, în virtutea logosului întrupat în ea, ci iubirea.
Din acest pisc al adîncurilor, prin astfel de temelie, limba maternă, Patria, mama şi valorile multimilenare ale neamului său sînt valoare, sînt vrednice a fi apărate, cinstite, celebrate, căci prin ele este cu putinţă izbăvirea, străbătînd istoria, asimilînd-o, adăugînd sporul darului, talant primit întru bună rodire.
În virtutea acestui înţeles faţă de viaţă şi moarte şi fratele mort de timpuriu şi Păstorul mioritic şi atîtea jertfe anonime îşi primesc înţelesul de taină şi este cu putinţă să apară un poem de-o stelară frumuseţe, ce poate fi cuprins în orice antologie a lumii, dar mai întîi a limbii în duhul căreia Leonida Lari l-a plăsmuit. „Rugă de seară”, ce se cuvine reprodus în întregime...

Cînd seara pe văi se aşterne un abur subţire
O clipă doar, Doamne, mai dăruie-mi de fericire,

Mai lasă-mi pe fruntea plecată, pe ziua fugară
Să-ntîrzie încă-oleacă lumina de seară...

Lumina aceasta tăcută, şi moale, şi caldă,
În care-al meu suflet ca pruncul de veacuri se scaldă,

Lumina aceasta sonoră şi fără cuvinte,
Care de o ţară astrală mi-aduce aminte.

Mai lasă, o Doamne, să-ntîrzie lină şi sfîntă
Pe tot ce în juru-m cuvîntă şi ce nu cuvîntă,

Pe casă, pe masă, pe sare, pe colţul de pită,
Pe faţa poporului nostru de griji înăsprită,

Pe munte, pe mare, pe pietre căzute din salbă:
Hotinul, Cosminul, Chilia, Cetatea cea Albă!

Pe vrere, pe stare, pe undă, pe dorul de tine,
Pe versul poetului care mereu şi-aparţine,

Pe cinste, credinţă, speranţă, pe singurătate,
Pe file din care adie a eterniate.

Cînd seara un abur subţire pe văi se pogoară
Mai lasă-ne, Doamne, o clipă lumina de seară,

Mai lasă să-ntîrzie-oleacă această minune
Pe temple înalte, pe socluri, pe cripte străbune,

Pe vatra-mi de-acasă, pe lutul cu oase dragi mie,
Pe viaţa în care gustat-am prea rar bucurie.

Pe locu-mi sub soare, în care cad corbii în smocuri,
Pe haina-mi trupească, cîrpită de-acu pe alocuri,

Pe plinul iubirii din vale şi groapa din cale,
Pe marile daruri şi blîndele mîini ale tale,

Pe ora în care, sfîrşită, alunec în transă,
Pe gîndul că încă şi după mai este o şansă.

Leonida Lari – o văd în mijlocul familiei, lîngă cei trei copii, ce i-a adus pe lume, ajunsă acum la vîrsta cînd fulgerulbrumelor atinge întîiele crengi expuse prea devreme înfloririlor şi furtunilor.
Chipul său de monedă daco-romană, efigie în ceară se desfăşoară întreg cu bolta naltă a frunţii cu tot în jurul orbitelor ochilor reci şi fierbinţi de lac vulcanic, scăpat şi scufundat şi evadat, peste care-şi mînă crivăţul fuioguri de ceţuri albăstrui, vîrtejuri dublu răscolite către miezul craterului şi răsărindele stele.
Ceva din chipurile sgîrîiate în catacombe în perete de calcar, împrăştie din frumuseţea castă a celui ce nu-şi ia sufletul în deşert, aspru cu sine, îngăduitor cu ceilalţi, a poetului implicat în istorie. Cu puterea cuvîntului, întemeietoarea de neamuri în virtutea limbilor de foc ale spiritului pogorît peste Lume întru înrădăcinarea şi transfigurarea Rozalii Rusalii.
Sună aici, răsună cornul unui mare destin ce vine de foarte de departe în acest topos al lui Eminescu şi Ştefan cel Mare, de dincolo de viaţă şi de moarte. Drum bun, Leonida Lari către inima noastră.


Ioan Alexandru

Cuvioasa Paraschiva, octombrie 1989, Bucureşti

FULGERUL

Fulgerul e floarea de foc a stihiilor. El nu poate fi îmblînzit, el poate îmblînzi.
Cînd apare fulgerul, toţi se cuminţesc şi aşteaptă cu înfiorare cum va cădea.
Cînd se arată fulgerul, numai poetul rămîne, precum a fost, pentru că, oriunde ar cădea, totuna va trece printr-însul.
El poate chiar sa-i iasă în întîmpinare prin furtună, cu capul descoperit, să-i închine tainice epifanii, spre dezlegarea trăsnetelor cereşti şi a puhoaielor de apă.
Poetul nu se teme de fulger, pentru că el însuşi a fost fulgerat la naştere. De Apolo.
Cînd se arată fulgerul, poetul tresare ca de o multaşteptată eliberare prin natură. Şi se simte în puterea lui, şi lumea îi e mai puţin străină.
Ca să înţelegi caracterul fulgerului, gîndeşte-te la poet.
Şi invers.
Penibilă existenţă.
Fulgerătoare.


Leonida Lari