Coroana românilor lipsiţi de ţară e sârma ghimpată de pe Prut.

Rugă către Iisus Cristos

Sfinte Isuse Cristoase,
Sufletu-n mine plînge,
Tu ai învins o lume,
Eu nu o pot învinge.

Iat-o îmi iese-n cale
În ispitiri artistă
Şi-mi retrezeşte-n sînge
Dragostea mea cea tristă.

Sfinte Isuse Cristoase,
Sufletul plînge-n mine,
Tu ai învins o lume,
Eu nici măcar pe sine.

Lasă lumina-ţi mare
Peste plecata-mi frunte,
Să mă despart de toate
Într-o chilie-n munte.

Să nu mai poată nimeni
Să îţi întindă vina
Peste-acest foc pe care
Nu l-a născut ţărîna.

Peste-acest foc de taină
Care mă ţine-n fire
Să-mi mai port trupul, bietul,
Către o mănăstire.

Sfinte Isuse Cristoase,
Lumea mereu mă cheamă,
Teamă nu mi-e de moarte,
Însă de dor mi-e teamă.


Vine pe neaşteptate
Şi se prelinge-n minte
Şi mă strămută-alene
Înspre lumeşti cuvinte.

Sfinte Isuse Cristoase,
Lasă-ţi în mine roua,
Să te întîmpin albă
Către venirea a doua.



Dreptatea

Cum stăteam pe o piatră
sub zidurile vechiului templu
am văzut dreptatea, legată la ochi,
bătînd aerul cu mîinile,
căutîndu-şi drum.

Era o zi cu mult soare
raze într-aureau drumul
către sacrul templu din deşert,
apoi tot razele arătau
drumul suind în cer.

Suflete, miriade de suflete
coborau şi urcau întruna
într-un du-te vino armonios,
în sunete suave, de departe,
imobilizînd.

Un miros pătrunzător de mir
stăruia în jurul zidurilor,
dus de adierile vîntului
pînă spre cîmpul de spini,
spre legata la ochi.

Orbecăind printre spini,
cu trupul mustind de răni,
dreptatea se potrivi mirezmelor,
pînă ajunse la izvorul lor,
la templul sacru.

Se lăsă istovită şi ea
pe o piatră roasă de timp,
se scufundă-n amintiri,
pînă soarele se ascunse de noi,
pînă ieşi preotul.

Bătrîn, alb, orb şi el,
dar cu o altă vedere,
se apropie încet-încet de ea,
îi scoase uşor legătoarea,
îi văzui ochii limpezi.

Enigmă

O cunoşti pe vrăjitoarea cea născută pentru sine?..
Azi era aşa-mbrăcată,
Şi frumoasă, şi ciudată,
Şi striga prin toată piaţa:
„Vreau o lume fără mîine!”

O cunoşti pe vrăjitoarea, ce-alerga-n atîtea seri
După noi pe străzi ascunse?
Azi în piaţă mă ajunse
Şi îmi spuse la ureche:
„Vreau o lume fără ieri...”

Eu mă duc din casa asta, că la noapte iară vine
Cică-n rochie albastră
Şi-o să bată la fereastră,
Şi-o să-ntrebe:
„Unde-i lumea fără ieri şi fără mîine?”


Şarpele

În tîrg, de dimineaţă, stă un bătrîn ce-ar vrea
Să vîndă-un şarpe care vorbeşte fără sine:
„Ne amărîm la gîndul că vom muri cîndva,
Ne împăcăm cu gîndul că nu va fi chiar mîine”.

Mă-apropii şi bătrînul îmi spune: „În zadar”, -
Şi văd că deodată îl podideşte plînsul,
„De-atîţîa ani de zile îl vînd şi vine iar
Şi-aşa o viaţă-ntreagă m-am chinuit cu dînsul.

Îmi e peste putere povară-aşa de grea!”
Strigai atunci: „Îl cumpăr şi de nimic nu-mi pasă,
Eu sînt stăpînul tînăr şi care ar putea
Să ţină-aşa comoară şi-aşa blestem în casă”.

Şi l-am luat, şi ziua împlinită îmi părea
Că am un şarpe care vorbeşte fără sine:
„Ne amărîm la gîndul că vom muri cîndva,
Ne împăcăm cu gîndul că nu va fi chiar mîine”.

Dar noaptea-mi fuse groază de vocea gravă-a lui
Şi m-am tîrît pe braţe, să fug, să uit de toate,
Ci se luă din urmă, supus cum nimeni nu-i,
Şi-atunci luai o piatră şi îl izbii în spate.

O clipă mă privise şi îmi păruse chiar
Că a surîs oleacă îndurerat, şi-o mînă
Simţii că mi scurge în jos, involuntar,
Cerşindu-i împăcarea şi voia să rămînă.

Dar a plecat. Şi mîine, ştiu bine, iar va sta
Bătrînul cu un şarpe ce strigă fără sine:
„Ne amărîm la gîndul că vom muri cîndva,
Ne împăcăm cu gîndul că nu va fi chiar mîine”.


De toamnă

Şi azi, cînd alte amurguri de-un roşu vinovat,
Şi ţurţurii de gheaţă atîrnă peste sat,
Cînd păsări, zeci de păsări, fugind de zbor stingher,
Se-adună în şiraguri pe orice colţ de cer,
Te văd un dor de frunze, păşind prin cîmp năuc,
Mă văd o casă albă, din care toţi se duc.


E magul

Poetului Grigore Vieru

În brazi, în dulcea pulbere de lună,
Pe urmele lăsate-acum o clipă,
Eliberat, ca după o furtună,
Astralul chip al lui se înfiripă.

Tot mai desprins de fruntea sa, de mîna,
De ochii care mai păstrează plînsul,
Se limpezeşte-aproape, căci lumina
Ca o durere-a săgetat printr-însul.

Tremurător pe firele de iarbă,
De neatins ca tot ce e visare,
Se-ndepărtează-ncet şi ca o oarbă,
Cît umbra-i se mai zbuciumă-n cărare.

Nu-l arde, Doamne!.. Poate că anume
Aici, în astă clipă ni se-arată
Ceva din tine călător prin lume
De-atîtea ori şi parcă niciodată.

E magul... cine-ar mai putea să cheme
Acea putere tainică-n cuvinte,
Şi să se nască-aşa, din vreme-n vreme,
Şi c-a murit să nu-şi aducă-aminte...


De chipul nesfîrşirii

Cum vălură negara pe cîmpuri, toamna mea!..
Sau părul bunei mele ce doarme sub ţărîni,
Nu mîna ta mă-atinge, ci umbra unei mîini
Căzută peste mine de sus de undeva, –
Cum vălură negara pe cîmpuri, toamna mea!

Cum pîlpîie lumina a ceas trecut pe zări!..
Şi negura se lasă uşor ca o basma –
E numai amintirea că te-am visat cîndva,
Nu ochii tăi dau taină acestei înserări, –
Cum pîlpîie lumina a ceas trecut pe zări!

De chipul nesfîrşirii mă simt atît de-nvins
Că-aud imense spaţii la suflul meu vuind
Şi m-aş lăsa ca luntrea pe val alunecînd,
Dar soarta-mi stă în uşă cu arcu-ntins, întins, –
De chipul nesfîrşirii mă simt atît de-nvins.


Sfera

Voi, pajişti, ape sfinte în senina
Suflare ce mă umple nesecată,
Şi cînd n-aţi fi, de m-ar ierta lumina,
Mi-ar sta-n puteri să vă mai nasc o dată.

Şi păsări, voi, şi vietăţi mirate,
Ţîşnind în soare din pădurea sumbră,
Mi-ar sta-n puteri să vă mai nasc pe toate,
De m-ar ierta lumina că am umbră.

Ar fi de-ajuns o vorbă şi-ar desparte
Bine de rău şi rază de himeră,
Căci e ceva în pieptu-mi fără moarte
Şi e o sferă, Doamne, e o sferă!

Din zeci de părţi deodată şi întruna
O am văzut, văzîndu-mă pe mine,
De parcă văzul şi văzutu-s una
Şi tot ce e de veci îmi aparţine.

Ah, şi pe tine, dragule, te-aş naşte,
Sferă cum sînt de viaţă dătătoare,
Dar vine umbra şi mă recunoaşte,
Şi iar mă rog luminii de iertare.

INOROGUL (Carte în curs de apariţie)

INOROGUL
Prinţului Dimitrie Cantemir

I
Stăteam şi eu sub soare, un biet om
Stateam şi eu sub soare, sub un pom,
Un vişin neapărat lîngă păduri,
Cu-un ochi de apă-alături şi cu muri.
Veni o vulpe-ntîi ce m-a privit
Cu ochii ei de-un galben otrăvit,
Veniră-apoi doi iepuri, şi aşa,
Găsitu-şi-au culcuş în preajma mea.
Iar eu stăteam sub soare, meditînd,
Cîte-animale vor veni pe rînd?..
Stăteam cam dus, cu mintea dusă sus.
Ce zic?..Făra de minte. Un apus
Pătrunse în păduri cu-un aspru vui,
Veni şi o ursoaică cu trei pui,
Dar n-o interesam deloc, nu-avea
Poftă-a mînca bătrîna carne-a mea.
Cu tot cu pui înfuleca din muri
În marile, în verzile păduri,
Că, fără voie, am surîs, cu dor,
Ştiind că-s desemnat Stăpînul lor.
Că-astfel ne-a poruncit al nostru Domn,
La care-ajungem doar prin Mare Somn.
Şi, cum părea că dorm somn liniştit,
O bufniţă deodată-a chiţăit,
Un lup mi-atinse mîna, că-i voia
Pe iepurii ascunşi în preajma mea,
Apoi...nimic, nimic, doar vînt calin
Ce ne mai scoate uneori din chin.
Închisei iaraşi ochii sub clar cer,
Iubind tot ce răsuflă Adevăr,
Plante, copaci şi păsări, şi, în val,
Tot ce cuprinde regnul animal,
Tot ce există-n lume, ce să spun,
De-aşa iubire pari un pic nebun
Nu te-nţeleg semenii, precum eşti,
Pe mulţi din ei îi cam nedumereşti.
Dar nu îţi pasă printre sălcii, nuferi
Realizezi că e normal să suferi,
Dacă ai suflet, dacă prin stihii
Voieşti să fii în Patria dintîi,
Unde blînzi îngeri cîntă lin la nai
Unde din iad te muţi curat în rai.

II

Stăteam şi eu sub soare, un biet om,
Stăteam şi eu sub soare, sub un pom,
De-acu, de-atîta stat, într-un sfîrşit
Şi soarele căzu în asfinţit,
De-acu în faţa mea, nevinovat,
Şi păsări, şi-animale s-au plecat,
Cînd vîntul mi-a transmis un grav ecou,
Cînd bufniţa a chiţăit din nou,
Cînd tremură o undă prin văzduh,
Cînd eu mă-aflam departe, chiar în duh,
Cînd spuse-un glas şi tandru, şi temut:
"Vezi că-n păduri este-un necunoscut!"
Stăpîn al animalelor, eu, om,
Stăteam de-acu sub lună, sub un pom
Şi mă-ntrebam, de veste copleşit,
Ce fel de animal o fi venit?..
Dar ce-ntrebări, la ce-aşi mai cuvînta,
Un cal frumos era în faţa mea
Cerîndu-mi ochii...I-am bătut în cui -
Luna izbea un corn din fruntea lui!
...Era aşa o linişte-n păduri,
Ursoaica adormise printre muri.
Vulpi, lupi - la fel, doar bufniţa - nicicum -
Privea cu ochii ei amari la drum
Şi-mi transmitea pe gînd, pe dor, pe vînt
Că Animalul nu-i de pe pămînt.
Astfel cum stam, eu stană am rămas
Fiinţă fără trup şi fără glas,
Atît putui lui Domnul să mă rog
Să-ntreb, n-o fi cumva un Inorog?!
Iar îmi ceru privirea, pe atît,
Încît să nu se-ajungă-a fi urît.
Cum să-l urăşti? Vai cine, ar putea
Urî ceva de-o frumuseţe grea
Alb, tandru, grav, de-un calm uluitor
Cu-un corn în frunte, de învingător!
Şi aşteptînd să zic, să fac ceva,
Să aduc mîna către coama sa,
Să-l mîngîi cu-un cuvînt, cît de tîrziu,
Că-i Inorogul şi că este viu!
Dar eu stăteam cu gîndul tot mai tern
Dar eu strigai spre tatăl meu etern,
Dar eu luai istorii fir cu fir,
M-am adresat chiar şi lui Cantemir,
Care l-o fi văzut pe vremea lui,
Ştiind povestea Unicornului.
Şi, cum stăteam aşa, topită-n rugi
Cum luna se ascunse prin văiugi,
Cum clipele păreau că nu au număr,
Simţii: îmi plînge cineva pe umăr;
Cu lacrimi grele care nu-aveau vad,
Cu al său corn ce se-atingea de-un brad.
Plîngea pe al meu umăr, fără saţ,
Lacrima lui se scurse-ncet pe braţ,
Ajunse-n palme şi sorbii tehui
Apa curată-a lacrimilor lui...
Sorbind aşa-n neştire apa cea,
Mi s-a părut că-am încălcat ceva,
O lege-a firii de neîncălcat,
Văzut cu nevăzut parcă-am legat.
Şi-atunci i-am spus încet: de cînd exist
Nu am văzut vreun Inorog, şi trist,
Alb, tandru, grav cum eşti, ce-ar explica
Valul de lacrimi şi tristeţea ta?
El m-a privit tăcut şi, de necaz,
El de-acu-mi plîngea şi pe obraz
Şi lin-prealin el s-a prelins tăcut
În trupul meu de rază şi de lut.
De azi încolo, dragi prieteni, fraţi,
Pe mine, care-am fost, să mă uitaţi,
Da, Domnul ştie şi de ce vă rog,
Să mă uitaţi, eu sînt un Inorog.


Leonida Lari

Fratelui român

Cînd peste ochi aprinşi de dor
Şi lacrimi împietrite
Flutură-acelaşi tricolor
Pe ţarini răvăşite.

Cînd imn, grafie-n unison,
Le-avem, de unde-i teama,
De ce să trec ca un spion,
Prin ţara noastră vama?

Cînd Basarabi se prăbuşesc
Pentru pămînt şi limbă,
Cînd parlamentele tuşesc
Pentru o lege strîmbă.

Atunci, te rog, cu mine-n chin
Să mergi spre Libertate –
Nu da, române în român,
Nu da, că-ţi este frate!

Cînd tancuri se pornesc din Est
Să ne îndoaie screaua,
Cînd banii se pornesc din Vest,
Sunîndu-şi tinicheaua.

Cînd mai apoi apar pe rînd
Şperţari de speţă joasă,
Care ne cumpără rînjind
Cu suflet şi cu casă.

Cînd tot se face spre-a ieşi
La-ncăierări în piaţă,
Cînd nu ştim seara de-om veni,
Plecînd de dimineaţă.

Atunci, te rog, nu fi Cain
Şi nu izbi în gloate –
Nu da, române în român,
Nu da, că-ţi este frate!

Cînd vreun călugăr obosit
De-atîta-nstrăinare
Se mai îndreaptă către-un schit
Să pună o lumînare.

Cînd vreun poet din Dumnezeu
Se zbate smuls din sine
Şi stă pe-o margine de hău
Pentru nişte destine.

Cînd vreun soldat înnegurat
Că i-au călcat statutul,
Îşi ia răspunderi de bărbat
Şi vrea să treacă Prutul,

Atunci, m-auzi, nu fi un spîn
Şi nu-l lucra din spate –
Nu da, române în român,
Nu da, că-ţi este frate!

Cînd stelele, clipind, vestesc
Că-i o mutare-n soartă,
Cînd neamurile se unesc,
Să nu se mai despartă.

Cînd n-avem timp şi nici noroc
Să ne trăim viaţa,
Cînd sprijin ni-i un nor de foc,
Care ne schimbă faţa.

Cînd ardem ca nişte făclii
De nevîndut în gară,
Cînd nu umblăm cu viclenii
Pentru popor şi ţară.

Atunci te umple de divin,
Ia-n piept şi sîrmi ghimpate –
Nu da, române în român,
Nu da, că-ţi este frate!

Vîntul

Sînt om, mă aflu între bine-rău,
Bate un vînt prin crengi şi cade greu
Pe greul chin al sufletului meu.

Dar, om fiind, eu ştiu că am un drept
Să nu mă iau cu proştii toţi în piept,
Să-ascult sămaşul care-i înţelept.

Or, cum sămaşi prea înţelepţi nu sînt,
Mă pomenesc: sînt singur pe pămînt
Mă sprijin doar de vînt, numai de vînt.

Ce vînt ciudat, îmi spun, cum este el,
Se-aseamănă cu un copil rebel
Ce vrea să schimbe diavolul în miel.

Şi îmi mai spun, - ce sprijin mi s-a dat? –
Ghivecele cu flori le-a dărîmat,
În casa mea e vîntul împărat.

Umblă din loc în loc, printre chirpici,
Sparge un geam, mai sperie pisici,
Dă de-nţeles, că nu-i chiar de pe-aici.

O, vîntule, de unde-oi fi venind? –
Dai buzna-n casa mea învîlvorînd
Tot aerul şi aburul de gînd.

Tot baţi şi baţi cumplit, de parcă strechi;
De-acu m-ai asurzit şi de urechi,
Trezind în mine amintiri străvechi.

Pe cînd eram în al nelumii cer,
Pe cînd eram o rază de-adevăr
Şi-n jur cădeau gingaşe flori de măr.

O, vîntule din tandru cunoscut,
Eu n-am fost om, un ochi ce a văzut
Edenul cel pe care l-am pierdut.

Acum sînt om pe Terra, dar mereu,
Simt, vînt, cum sufli ca şi Tatăl meu,
Tatăl dintîi ce-i însuşi Dumnezeu.


Ziuă albă

Se face ziuă albă şi încă n-am dormit
Pe-acest pămînt pe care cumva m-am ispăşit.

Privesc tăcută-n soartă, paharul meu e plin,
M-am ispăşit cu-o viaţă de luptă şi de chin.

Ce aş mai spune celui de-alăturea mereu
Ce aş mai spune celui numit îngerul meu,

Tu îmi cunoşti viaţa cam cruntă pe de rost,
Tu, unica mea pază, nu m-ai păzit de prost,

De laş, de hoţ, de fiara ce-n sufletu-mi dădu,
Nu m-ai păzit tu, înger, o nu, şi nu, şi nu!

Acum e ziuă albă, deja a şi venit
În trupul meu de humă e-un sînge obosit.

Încît îmi pare, dacă aş aţipi c-un vers
Tot sîngele meu roşu ar curge-n Univers.

Se face ziuă albă, de-acu nu mai cuvînt,
Cuvînte chiriecii, cînd plec de pe pămînt.


Vînt de toamnă
Fratelui Nichita

Bate vîntul de toamnă, prin care
Nu aud glasul tău cunoscut,
Pentru mine iubirea cea mare
A trecut, a trecut, a trecut.

Cade vulturul fără pereche
Ca şi tine bolnav, obosit,
Pentru mine durerea cea veche
A venit, a venit, a venit.

Între clipa cu braţele pline
Şi-ntre clipa cu rînjet hain,
Între ceea ce trece şi vine
Mai rămîn, mai rămîn, mai rămîn.


Ochiul păsării

Ochiul păsării încă viu
în gura felinei
mă urmăreşte
zile şi nopţi.
O clipă i-am prins
scînteia vieţii
pîlpîind înfiorat –
era divină.

Cai de aur pasc ceaţa...
Fratelui Leonard

Cai de aur pasc ceaţa,
Pe-o astrală coroană,
Înspre moartea-ţi cu viaţa
Mă deschid ca o rană.

Uite-aşa ca şi tine
Stau şi eu într-o casă
Şi la rău, şi la bine,
Cu-a mea umbră la masă.

Ca şi tine cu sete
Sorb cu gura văzduhul,
Din perete-n perete
Mi se zbuciumă duhul.

La un dor mai aparte
Va ţîşni peste minte,
Mă va duce departe,
Mă va curge-n cuvinte.

Fi-voi tot mai adese
Ca şi tine idee
Şi mai pe înţelese,
Decît poate-o femeie.

Căci din ochiul de tină
Pîn-la steaua-ţi sclipindă
Sînt un plîns de lumină
Într-o beznă rîzîndă.

Secerişul

Stau ca un cal răpus în plină vară
Sub cerul care joacă în culori,
Stau într-un lan de maci şi de secară
Şi-aud cum intră-n lan secerători.

Se leagănă, se-nvolbură secara
Şi macii roşii pîlpîie-n delir,
Secerătorii taie toată ţara,
Care ajunge-aproape-un cimitir.

Văd secera în soare cum luceşte,
Cum cade capul macului pieziş
Şi cum secara clar se prăbuşeşte

Pe trupul meu de cal care tînjeşte
De a fi liber, nu-a căra orbeşte
Snopi de secară grei la seceriş.

Cer clar
Nepotului Ioan

Cerul e clar şi viaţa ne adună
Prin ploi, zăpezi, prin care merg mereu,
Da, ne adună viaţa, cînd o lună,
Arată drumul înspre satul meu.

Unde mă-aşteaptă tata, numai tata,
Căci mama mea demult s-a înălţat,
Unde mă-aşteaptă-acasă şi postata,
Pe care nici pînă azi nu-o am arat.

Cerul e clar, de-atîta claritate
Apar sub lună ziduri, temple vechi –
În legătură cu aceste toate
Destinul îmi vuieşte în urechi.

Populară

Fug clipe, ore, zile, săptămîni,
La tot ce văd îmi iau doar capu-n mîini
Şi mă trezesc păşind printre ruini.

Păşesc, păşesc, dar nu ştiu cum altcum,
Decît ar merge un tembel pe drum
Care-şi priveşte steaua ca pe-un fum.

Păşesc, păşesc, dar nu ştiu cum altfel,
De parcă-n faţa mea păşeşte-un miel
Care îşi duce crucea peste el.

Aşa, mereu păşind prin ploi şi vînt
De-atîtea anotimpuri pe pămînt,
Într-un tîrziu ajung şi la Cuvînt.

Însă Cuvîntul Domnului e greu –
Alege între bine şi-ntre rău,
Încît răspunzi cumplit de darul tău.

Puterile
Pentru artişti

Am zăbovit în ceaţă şi în vînt
Pînă să-mi capăt trupul pe pămînt,
Pînă să mă întreb: Au, cine sînt?

Venit din partea crudului Ereb,
Ar trebui nimic să nu întreb,
Măcar de ce şi luna are gheb?

Dar aspirînd stăngaci către un rai
Eden, pre nume, unde nu e grai
Dar vezi şi-auzi ce ai şi ce nu ai...

Oricum o fi, mă văd printre pitici,
De-acu în mine dau mereu c-un bici
Toţi proştii, că-s cam singur pe aici.

Singurătatea mea nu-i boală grea,
Şi eu nicicui n-o pot împrumuta,
Cînd viii mulţi se scutură de ea.

De morţi nu zic nimic, pentru că ştiu –
Că fiecare-i singur în sicriu,
Cînd prea devreme sau cînd prea tîrziu...

Am zăbovit în vînt şi ceaţă eu,
Singurătatea mi-a fost ghid mereu
Să fiu cu el, cu bunul tatăl meu.

La fel de singur stat-am în genunchi
La fel ca mielul capu-am pus pe trunchi
Şi am primit puteri pînă-n rărunchi.


În lumina lunei
Fratelui Ion Vatamanu

Bate miezul nopţii, frunze cad şi cad,
Şi în astă lume nu e nici un vad,

Colo urlă-un cîine, rage un chefliu,
În lumina lunei eu sînt încă viu.

La un pas de moarte, vreau eu sau nu vrei,
Dar mă înconjoară doar nişte pigmei.

În lumina lunei, am ceva de spus,
Peste-orice femeie tu ai fost mai sus.

Vezi că vine iarna, ciorile cîrtesc,
Eu chiar şi din moarte, încă te iubesc.

Şi te-ntreb de-acolo, unde sînt acum
Cum de mai lăsat-u doar cu versu-n drum,

Uite-n clipa-n care tu m-ai părăsit
Mi-au turnat otravă şi am cam murit,

Însă nu cu totul, răii nu au spor
Cel dedat lui Domnul e nemuritor.

Bate miezul nopţii, Vă salut de sus,
Unde nu sînt răii care m-au răpus.

Cade miezul nopţii, veţi avea un vad,
Căci la noi în raiu frunzele nu cad.


În această seară
Surorii Nina

În această seară aerul e blînd
Mintea se îndoaie, bate gînd pe gînd,

Secole se ducu, fără-a întreba
Cine eşti tu astăzi, cine-ai fost cîndva.

Într-o-aşa cohortă de mîine şi ieri,
Ce-ar conta în lume nişte primăveri.

Cînd priveai în soare, cum priveşte-un mag,
Cînd vedeai pe omul care-ţi era drag.

În această seară în care mai sînt
Şi aspir mirosul dulce-amar şi sfînt.

Într-o mănăstire, unde-ajungi şi chior
Mă întreb, au, care doruri mă dobor?

Am un dor, doar unul, pînă-nzăpezesc
Să-ngăduie viermii, să nu putrezesc.

Că-n oraşul ăsta plin de sclivisiţi
Nu am vrut ca viermii să fie striviţi,

Măcar deaceea că-s plăpînzi şi goi,
Însă-s cei ce ară solul de sub noi.

Între ieri şi mîine, rog pe Dumnezeu
Să nu dea şi viermii în biet trupul meu.

Şi-i mai spun lui Tatăl cel adevărat,
E de-ajuns că viermii lumii m-au mîncat!

În această seară, chiar lîngă amvon,
Chiriecii cîntă-n desperado ton,

Cîntă, cîntă, cîntă fără-a cere bani,
Ei n-au nici prieteni, ei n-au nici duşmani.

Nişte mici fiinţe, la cîntare grei,
Pe oameni i-ajută să cînte şi ei.

Frunza cade-a toamnă, parcă peste vremi
Tu, sora mea dragă, n-ar fi să te temi,

Că vin viermii peste trupul trecător,
Cînd se mai întîmplă oamenii că mor...

Nu te teme, dacă ai visat gîndind
În această seară, cu un aer blînd.


Testament
Fratelui Leonard

Mă-nvinge primăvara cu-al ei zor
De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace,
Ce simplu-ar fi să cad lîngă-un izvor
Din Căpriana, să visez a pace.

Ce simplu-ar fi, dacă n-aş fi cum sînt –
Un grav refuz la patimi trecătoare,
Pentru cei ordinari de pe pămînt
Şi dragostea aproape-i o teroare.

Eu sufăr astăzi pentr-un ordinar
Ce-şi saltă-o reputaţie precară,
Dar cum iubirea e din cer un dar,
Mă-nvinge astă verde primăvară.

Totul e verde-n faţa mea şi tot
Impune bucurie, nu durere,
Iar eu mă duc, precum se duse Lot,
Sodoma şi Gomora-s în putere.

Eu merg pe-un drum ce nu se-arată lent,
În urma-mi sarea arde orice stare,
În urma-mi pe-acest drum incandescent
Răsar doar monumente mari de sare.

Mă-nvinge primăvara cu-al ei zor
De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace,
Ce simplu-ar fi să cad lîngă-un izvor
Din Căpriana, să visez a pace.

Ce simplu-ar fi, dacă-aş trăi cumva
Mai altfel, mai supus, mai cu momentul,
Dar eu nu pot, şi toată viaţa mea
E-o lacrimă ce-şi curge monumentul.

Şi merg, şi merg, tot merg în infinit,
Şi sufletul nu-mi las nici într-o gară,
Merg către-un frate-al meu cel mai iubit
În cea mai verde-n lume primăvară.

Merg către-un frate-al meu dinspre-un pustiu
De stare, de gîndire, de candoare,
Merg către-un mort mai viu ca orice viu
Care mă-aşteaptă ca pe-o sărbătoare!

Rămîi cu bine, lume, şi rămîi
Cu o enormă, groaznică ruşine,
Că de la ziua ta, din cea dintîi,
Poeţii nu avură loc în tine.

Rămîi şi tu, biet trăitor sub vremi,
Ce m-ai trădat dintr-o tocmeală-a pieţii,
Ce primăvară, Doamne, de te temi
Că dai în Dumnezeu, lovind poeţii!

Ei, cei mai puri, au fost cei mai blamaţi,
Ei, cei răniţi, cîntat-au chiar şi rana,
Ah, de-am să mor, vă rog să mă-ngropaţi
Sub un stejar, din dor, la Căpriana.


De Florii
Fratelui Nichita

Fulgeră, tună, gloduri pînă-n gleznă,
Un car mai trece c-un sicriu bizar,
Pe strada Maica Domnului e beznă,
Nu arde nici măcar un felinar.

Dar eu nu zic nimic, mă bucur foarte
Că mi-am salvat copiii de înec,
Poeţii de viaţă nu au parte
Eu înţeleg că trebuie să plec.

Stau pre-ndelung pe-o vale noroioasă,
Labiş a fost cu cerul mai atent,
El n-avu-n Bucureşti măcar o casă,
Eu am o casă-n care plouă lent.

Azi fulgeră, precum îmi place mie,
Şi tună-aşa, precum le place lor,
Şi basarabii mor pentru frăţie,
Şi fraţii urlă pentru-un solo-n cor.

Ştiu, n-am greşit în felul cum gîndescu,
Dar toate le-a alege rîul Stix,
Dacă a fost nebun un Eminescu,
De ce o Lari ar fi chiar pe fix?

Pe fixul cui de mediocritate?
Pe fixul căruia partidic joc?
Ah, cînd pojarul arde în cetate,
Au, pot să-arunc cu ei şi lemne-n foc?

Cine sînt ei? Fiinţe cu durere,
Cu tinereţi furate-n puşcării,
Cine sînt eu? O viaţă ca o fiere,
Cu tancurile-n loc de jucării.

Da, între noi există-o legătură
De suferinţă, nu de joc tehui,
Dar ei, răniţi, vor neamului fractură,
Dar eu, rănită, voi o şiră-a lui.

Aceasta-i tot, cu-aceasta se consumă
Subiectul tragic între bine-rău,
Iubesc, precum şi dînşii ţara-mumă,
Dar o iubesc cum cere Dumnezeu.

Şi nu cum cere dracul, ca-ntr-o vrajă,
De-a da mereu în tot ce-i românesc,
De-a satisface ochiul cel de strajă
Cu care toţi străinii ne privesc.

Fulgeră, tună, cerul e ca pita
Şi nici un felinar, ca în pustii,
Tu ce mai faci în cerul tău, Nichita?
Mi-e dor de tine, astăzi, de Florii.

Acum e noapte, cerul e-n furtună,
Plouă şi-n casa mea c-un ritm astral,
Pe strada Maica Domnului, e lună,
O lună luminînd la toţi egal.

Nu-i felinar, e-o lună, însă, mare,
Nu e noroc, însă e-un mare dor,
Mi-e dor de tine, gata-s de plecare,
Eu înţeleg că trebuie să mor.

Eu, luptătoare, - ajung diversiune,
Eu, iubitoare, - un moft de ordinar,
Nu mai rezist, mi-e inima tăciune,
Iar creierul, de parcă-i stins cu var.

Mă mişc prin casă ca-ntr-un văl de ceaţă
De vers sînt încă plină ca un stup,
Dar trupul meu de-acu-i scăzut de viaţă,
Dar sufletul se rupe-ncet de trup.

E de ne-admis să mi se fure dota,
Partea-mi de zbor prin arbori şi prin vînt,
Pe cînd Cristos porneşte spre Golgota
Şi de Florii ies şerpii din pămînt.

Aşadar, plec, la fel precum odată
Plecat-a Labiş dinspre iad spre rai,
În ţara asta groaznic încercată,
Ce-nseamnă un poet pentru-un tramvai?

Pe strada Maica Domnului e ploaie
Şi-un car mai trece c-un sicriu de brad,
Şi se aud căzîndele şuvoaie,
Dar lacrimile-mi nu se-aud de cad...


Destinul iubitorilor de neam
Fratelui Grigore

E Paştele Blajinilor, Grigore,
Un Paşte ca şi tine de blajin,
Iar viaţa-mi nu-i pe zile, e pe ore
Şi mor, şi-nviu, şi nu-i mai mare chin.

Cît de frumoasă-i astă primăvară
Şi o privesc prin geam cu mult regret,
Iar viaţa mi se-mprăştie fugară –
În lume e străin orice poet.

Străini sîntem şi noi ce nu o dată
Am apărat românii de străini,
Şi-acum ni se întoarce drept răsplată
Înjurătura fraţilor români.

Ne urlă dintr-o sete de putere,
Pe noi, ce libertate am dorit,
Pe noi, ce-am stat printre mitraliere
Şi din maşini aprinse am ţîşnit.

Pe noi ne-njură, Grig, cum naiba iese,
Cînd hăituiţi şi ierni, şi primăveri,
Nu-am fost pentru-un partid cu interese,
Ci pentru interesul unei ţări?

Cum iese, frate, mintea mi se-nmoaie
De la aceste mreje diavoleşti,
La Chişinău, noi – calul de bătaie
Şi iarăşi noi bătuţi – la Bucureşti?

Păi, iese, frate, iese la-ndemînă
Unor vînduţi, uitaţi de Dumnezeu,
Se pare, ne lucrează-aceeaşi mînă
La Bucureşti, ca şi la Chişinău.

Aceeaşi mînă şi pe-aceleaşi coale
De ziar cu spectru antiromânist,
Ce vine dinspre Internaţionale
Şi îl aduce-n lume pe-Anticrist.

E Paştele Blajinilor, e casta
Cinstire-a celor morţi, chiar şi străini,
Cît de frumoasă-i primăvara asta,
În care am fi fost printre blajini!

Da, am fi fost şi-n parc, şi-n străzi, şi-n piaţă,
Făcuţi, precum mulţimea, mototol,
Dar cîte ori văzut-am moartea-n faţă,
În jurul nostru se crea un gol.

Un gol, un vid cumplit de apărare,
Deschis de undeva dinspre Arhei,
Un cerc ciudat, o aură, o stare,
De parcă salvatoare de idei.

...Ard lumînări de Paşte pe sihastre
Morminte unde Nistru curge-atent,
Unde e floarea naţiunii noastre
Trimisă-n luptă fără armament.

Trimişi într-un război de mîntuială,
Ce n-avu sens să fie declanşat,
Sîngele nevărsat în capitală
La margine de Nistru s-a vărsat.

Frate Grigore, mi se face pară
În suflet şi mă ia un foc buiac,
Pe cînd mureau băieţii pentru ţară,
Ţarii trăgeau la vodcă şi coniac.

Şi mai rîdeau, şi mai făceau şi bancuri,
Avînd de gardă cîte-un ienicer,
Cînd oase de copii trosneau sub tancuri,
Cînd sîndele striga pînă la cer!

Mi s-a scîrbit de-această lume, frate,
Deşi de sus e-al apărării cerc,
Unii se luptă pentru libertate,
Iar alţii pentru-un ieftin feerverc.

E paştele Blajinilor, Grigore,
Şi moarte n-am, şi viaţă tot nu am –
Şi nu trăim pe zile, ci pe ore
Destinul iubitorilor de neam.


Ploaie şi sînge
Fratelui Nicolae

Ştiu că îţi place ploaia, Nicolae,
Şi mai ales acea cu stropii mari,
Poate-a da Cerul şi Unirii ploaie
Ca pe la voi pe-acolo-n Bişcotari.

Încă din anii studenţiei, frate,
S-a înţeles că noi sîntem români,
Şi pe-unii ne-au mîncat la facultate,
Şi pe-alţii ne-au împins din ea la stîni.

Ce ne-a ţinut în astă vitregie
A unei vieţi de-ostateci neangajanţi,
Poate doar firul sfînt de poezie,
Ce ne elibera sub ocupanţi.

Cum ocupat-au tot cu-ale lor trupe
Oraşe, sate, somnul meu şi-al tău,
Dar spiritul, cînd dat-au să-l ocupe
S-au poticnit de însuşi Dumnezeu.

Aici le-a fost hotarul de-ncercare
Şi dat-au înapoi cu pas mişel,
Căci Dumnezeu limbi face şi popoare,
Şi iarăşi le desface numai El.

Dar cum călăul jertfa şi-o vînează
Pînă n-o vede-ntinsă-n ţintirim,
Ei iar se-ntorc la deşucheata frază
Că moldoveni şi nu români ne ştim.

Cum de mai pot să răstignească plînsul
Celor trimişi în stepele ruseşti,
Românilor, smulşi de pe tot cuprinsul,
Cuprinzătoarei Patrii Româneşti.

Uite că pot, pentru un blid de linte,
Ei, cică-s alţii, ruşi, americani,
Dar nu români şi nu le dă prin minte,
Că-a se nega înseamnă-a fi satani.

Ştiu că îţi place ploaia, Nicolae,
Şi mie-mi place ploaia s-o ascult,
Poate-a da Cerul şi Unirii ploaie,
O ploaie aşteptată de demult.

De nouăzeci ani bătuţi de timp şi-o rană,
De nouăzeci ani bătuţi de timp şi-un dor,
Vai, sîrma de pe Prut e-acea coroană
Pusă pe-un cap de neam nemuritor!

Precum pe capul lui Cristos odată...
Curg dungile de sînge peste frunţi,
Ştiu că îţi place ploaia cea măşcată,
Deocamdată-avem doar stropi mărunţi.

Mărunţi de tot şi sîngele- şiroaie
Mai mult chiar decît apa ar ţîşni,
Ştiu că îţi place ploaia, Nicolae,
Şi cea cu stropi măşcaţi curînd va fi.

Va fi cînd răbufni-vor toţi odată,
Răniţi, scuipaţi, înfometaţi şi goi,
Va fi o ploaie rară, minunată,
Chiar şi cu KGB-ul după noi!

Şi în cea ploaie rară, Nicolae,
Cu stropii mari ca ochii noştri-amari,
Hora Unirii vom dansa-o-n ploaie,
Ca pe la voi pe-acolo-n Bişcotari.


Vînt dinspre tării
Fratelui Adrian

O, bună ziua, culme-asediată,
Nu ştiu ce zic mişeii prin străini,
Dar ştiu că poezia ta cîntată
Trezit-a-n Basarabia români.

O, bună seara, pajişte amară,
Nu ştiu ce zic străinii prin mişei,
Dar ştiu că dacă nu încapi în ţară
Înseamnă: Ţara nu-i în matca ei.

Şi nu-i într-adevăr, sînt numai spume,
De-a o aduce, nu există-un plan,
Şi-atunci e clar de ce în astă lume
Sîntem cum sîntem, frate Adrian!

Venii la Bucureşti, voind Unire
Din Apuseni şi pînă în Carpaţi,
Şi am ajuns să văd cu uluire,
Sălbatica bătaie între fraţi.

Fraţii nu vor Unire, ci putere,
Unirea la alegeri e-un acid,
Pe urmă nu-i decît un scai, o fiere
Sau şi mai rău – nu e decît un rid.

Un rid din opt-şpe, rid de bătrîneţe,
Ce sperie băieţii haţachii,
Care încep a face feţe-feţe
Şi scuipă pe dureri şi poezii.

Venii la Bucureşti cu tot noianul
Asupra-mi de giganţi şi de pitici,
Un glonte-n frunte mi-ar fi vrut duşmanul,
Numai să nu ajung pînă aici.

Dar glontele întîrzie în armă,
Dar sufletul întîrzie în trup,
Dar eu mai am un adevăr ce sfarmă
Această lume pusă pe calup.

Dar eu mai am un sprijin de departe,
Dinspre doi fraţi plecaţi către o stea,
Care nu-mi vor îngădui o moarte
Decît doar prin apoteoza sa.

Acu mă-ntreb eu, dragă Adrianu,
Şi întrebarea mea e cu ecou,
Neamul ce-a dat pe Ştefan, Brîncoveanu,
Au nu mai poate da nici un erou?

Ba poate da, se înfioară glia,
De-un strigăt ce ajunge pîn-la cer
La Tiraspol: „Trăiască România!”
Vreo cinci eroi strigă din cuşti de fier.

Şi-n alte cuşti mai stau vreo alţii nouă,
În singulare cuşti de-apostolat,
Şi fruntea viitorului e-n rouă,
Şi România nu-i de cumpărat.

O, bună ziua, culme-asediată,
Şi bună seara, şes de-un verde-amar,
Începe-un vînt dinspre tării să bată,
Memoria se scutură de var!...


Pe Dîmboviţa –cocorul
Fratelui Anatol

O, frate Anatol, nu cred în fraţi,
Călătoriţi din iarnă pînă-n vară,
Încremeniţi la suflet şi blazaţi,
Cu toate alifiile trataţi,
Care se dau drept iubitori de ţară.

Mărci şi dolari prin pungă zornăind,
Privesc de foarte sus la noi, poeţii,
Şi-n mintea lor nu au decît un gînd,
Ca prin convenţiuni convieţuind
Să-aducă ţara asta pradă pieţii.

Şi după ce s-o vinde la mezat
Şi după ce i se va frînge şirea,
S-apară ei din calp anonimat,
S-apară ei c-un mîndru nechezat
Şi să ne-ofere grabnic fericirea.

Dar bietul neam, ce vină ar avea
Că ăştea dau moşia de vînzare,
Dar bietul neam gîndeşte-n sine-aşa:
Că sărăcie ar mai îndura,
Dar nicidecum a fi de cumpărare.

Blazaţii stau picior peste picior
Şi-aşteaptă tronul printr-o sărăcie,
Ci-a dat nişte eroi acest popor,
Tot el urmat-a suferinţa lor,
Fără a se gîndi la bogăţie.

h, frate Anatol, curînd, în mai,
Începe-vor mişcările de stradă
Şi vei plăti tu, care vină n-ai,
Şi voi plăti eu, care prin viu grai,
Am să le spun ce cred la toţi grămadă:

„Eu văd că sînteţi de duşmani porniţi,
Spre a vă vinde calul şi nevasta,
Eu văd că sînteţi groaznic rătăciţi,
Eu văd că credeţi, de mă omorîţi,
Că veţi trăi mai bine după asta.

Azi credeţi astfel, cînd cu piatra daţi
În cel ce vede ce va fi şi mîine,
Veniţi-vă în fire, sîntem fraţi,
Priviţi din Apuseni pînă-n Carpaţi
Vă va huli întreaga românime.

Izbiţi-mă, precum aţi mai izbit
Şi-n Eminescu cu un veac în urmă,
Dar vă întreb, din toţi cîţi au trăit,
Cine mai mult ca dînsul v-a iubit,
Visînd o naţiune, nu o turmă?

Or, încă turmă sînteţi, fraţii mei,
Boncăluindă, cruntă ca stihia,
Şi îndărătul vostru stau mişei,
Plătiţi de străinime cu bani grei
Ca să se-nstăpînească-n România!..”

Acestea fiind spuse, Anatol,
Din dragoste şi chiar din îndurare,
Se vor porni spre mine rostogol,
Mă vor dori un trup de suflet gol,
Lovindu-mă pîn-la anihilare.

Şi după ce barbar vor fi trecut
Pe ochii mei, pe faţa-mi cu piciorul
Se vor cruci de ceea ce-au făcut,
În clipa cînd de dincolo de Prut
După-al meu suflet va veni cocorul.

El va pluti pe morţi şi trădători,
Peste-al meu trup, peste procesiune,
Apoi de pe pămînt şi de prin nori
El va chema tot neamu-i de cocori
Şi turma se va face naţiune.

Tu ce vei zice, frate chinuit,
Trecut şi prin Siberia, nefasta,
Tu, Anatol, privi-vei amărît,
Cum un cocor trimis din infinit
Îţi duce sora de pe lumea asta...

Pledoarie pentru reintegrarea neamului românesc

Stimaţi colegi,
Iată că vine Crăciunul cu luminile şi cu bucuriile sale. Românii din ţară chiar dacă o duc greu, măcar au dreptul la limba şi la istoria lor. Românilor fără ţară şi acest drept li s-a luat.
Precum v-am vorbit de atâtea ori încă din 1992 şi până acum dacă România nu va sprijini populaţia românească din Basarabia şi va ajunge iarăşi la limba rusă, limbă de stat. în semn de revanşă că n-a mers proiectul rus de federalizare şi că mai ieri a venit ţarul Putin pe meleagurile moldave din cauza rezistenţei românilor, dar neîndoielnic şi a implicării organismelor internaţionale, Parlamentul chişinoian de orientare prorusă, a decretat limba rusă o a doua limbă în stat.
Se întâmplă exact ce s-a întâmplat după cotropirea acestui teritoriu românesc în 1940. Limba română sau aşa-zisă moldovenească, cum o numesc mancurţii autohtoni şi colonizatorii, va fi împinsă iarăşi la bucătărie, iar limba rusă se va aplica cică "în toate sferele vieţii statului şi societăţii". Şi când te gândeşti că în anii 1989-1990-1991, Parlamentul de la Chişinău era al parlamentarilor de orientare naţională, al parlamentarilor unionişti, limba română era limbă de stat pe numele ei adevărat. Când te gândeşti că eram atât de aproape de clipa de graţie a reunificării! dacă şi conducerea României ar fi fost pe fază, s-ar fi sincronizat cu mişcarea de eliberare şi de reîntregire naţională din Basarabia.
România, din păcate, era măcinată de lupte, de un soi de război civil pentru acapararea puterii de către un grup de interese sau altul, iar nu animată de ideea majoră a reunificării teritoriilor româneşti. Şi atunci e firească pe deplin recunoaşterea unui stat în stat, abandonarea românilor basarabeni, abdicarea de la idealurile naţionale.
Dar cum să se realizeze planul naţional-strategic, îndeplinit cu o consecvenţă patriotică lună de lună, an de an, de către diplomaţia românească, dacă în vizorul potentaţilor vremii e goana după putere şi înavuţirea grabnică. Patrioţii de pe o parte şi de pe alta a Prutului au fost între timp lăsaţi într-un con de umbră, chiar anacronici pentru că vorbesc în pustiu despre idealurile naţionale.
Dar mai puţin anacronici par atunci, ba chiar tragici, când sunt eliminaţi pe rând de pe Terra, din viaţa social-politică cât şi din viaţa ca atare.
Că şi sufletele celor dispăruţi mai strigă pe undeva, dincolo de lume, pentru dreptate şi unitatea românilor, nu-i priveşte pe ticăloşii îmbuibaţi pe sudoarea, lacrimile şi sângele acestui popor.
Dar vorbeam de un plan strategic în privinţa reunificării teritoriilor româneşti, pe care conducerea României, deşi beneficiază de savanţi de notorietate mondială, de buni diplomaţi, nu l-a vrut şi nu l-a făcut încă. Colonizatorii însă nu au dormit, nu s-au lăsat duşi de valul timpului. Planul lor de a extinde mişcarea de influenţă a Rusiei până în Balcani începând cu imperiul ţarist, trecând prin imperiul sovietic şi ajungând la imperiul rus a rămas acelaşi în esenţa sa, modificându-şi doar unele elemente şi culori; în dependenţă de epocă şi situaţii.
Pe dictonul "Dezbină şi domneşte" s-au bazat strategii ruşi propunând proiectul federalizării Basarabiei care încă nu se ştie dacă nu va fi impus din nou. Imperialiştii pur şi simplu aşteaptă momentul oportun.
Parcă nu tot la fel aştepta şi Stalin?! Din 1924, după ce a pus gheara pe Transnistria şi până în 1940, după ce a înhăţat şi Basarabia.
Pe un alt dicton se bazează aceiaşi strategi ruşi, când fură sufletul popoarelor în care intră, iar sufletul popoarelor este limba, cuvântul. Şi iată că trebuie să vă spun: dacă pe teritoriul U.R.S.S., fostei URSS, erau până de curând, până în anul acesta, peste 130 de etnii, acum au mai rămas 75, din cauza asimilării forţate.
Această asimilare forţată se îndeplineşte în zilele acestea şi la Chişinău. Tactica panslavismului este perfidă şi atroce. E a unei viclene fiare de pradă sau şarpe boa. Întâi înghite victima, după aceea o mestecă încet până la digerare şi până la asimilare completă.
Şi ce facem noi, românii din ţara mamă? O lăsăm pe biata Basarabie, aşa mestecată încet, cu poftă, să rămână fără limbă, istorie, date, fără memoria originilor sale latine? De la o vreme constatăm cu amărăciune că românii basarabeni şi bucovineni sunt folosiţi doar ca piese de decor cu anumite ocazii politice. În rest, clasa politică actuală manifestă o indiferenţă totală faţă de ei şi problemele lor.
Dacă mai continuă această fatală indiferenţă, vom fi nevoiţi să apelăm la cronicile neamului românesc din Basarabia, care adeveresc fără tăgadă şi cu peceţi domneşti cui aparţin aceste pământuri. În aceste cronici se arată moşiile dinastiei boiereşti din părţile Moldovei care sunt de sorginte română şi nu de origine slavă. Şi cu aceasta nu se glumeşte, căci ţine de începuturile neamului nostru şi continuă până hăt încoace, cu descendenţi şi în zilele noastre.
Şi am să dau un singur exemplu, al vistierului Constantin Roşca care a cumpărat tot Chişinăul pe râul Bac, tot judeţul Lăpuşna, "ca să fie ocină şi cumpărătură cu toate hotarele, cu toate veniturile care sunt pe ele, copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor şi întregului său neam, neclintit niciodată, în vecii vecilor". Iaşi, 1616.
Iată, din acest neam Roşca mă trag şi eu, cu toată familia mea. Dar asta e altă vorbă.
Da. O spun fără înconjur: dacă nu mai avem patrioţi care ar putea să stingă setea de putere şi să-şi sacrifice interesele minore pentru reîntregirea neamului românesc, vom apela, repet, la rădăcinile noastre, la adevărul istoric, la dreptul nostru asupra acestor pământuri în care sunt îngropate oasele strămoşilor noştri.
Mulţumesc.

Despre şansa pierdută de reîntregire a României şi politica dusă de Rusia şi Germania.

Stimaţi colegi,
Credeam că, odată condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop în decembrie 1989, am scăpat, în sfârşit, de imperiul sovietic. Dar, iată că, sub ochii noştri trişti, fostul imperiu se reface rapid la loc, atât că are alt nume: Imperiul Rus.
Dar ceea ce e mai curios în această situaţie, de interes internaţional, e jocul politic al doamnei cancelar al Germaniei, Angela Merkel. Da, înţeleg, e absolut firesc faptul ca un spion KGB la nemţi să cunoască limba germană, iar o femeie din fosta RDG să cunoască limba rusă şi să vorbească ambii, într-o limbă şi alta, foarte amical.
De altfel, şi eu cunosc limba rusă, aş putea spune, la modul perfect, căci am tradus din Puşkin, Lermontov, Esenin, Bloc, Ahmatova etc. însă, această iubire a mea pentru literatura rusă nu înseamnă că îmi place şi imperialismul rusesc!
Conform Bibliei, nici un neam nu trebuie să-şi permită luxul de a cotropi teritorii străine. Or, ruşii şi-au permis acest lux, răpindu-ne Basarabia şi Bucovina, prin pactul comunisto-nazist Ribbentrop-Molotov. Şi vânduţii autohtoni i-au ajutat pe cotropitorii străini cu brio să-şi desăvârşească opera deloc idilică, ci monstruoasă.
Aşa se face că am pierdut două şanse istorice de reunificare a României. Şi să nu uităm că strigă sângele românilor până la ceruri, căci au murit milioane de români din 1940 pînă în 1953, apoi au murit mii de români în inegalul război transnistrean româno-rus din 1992.
Dar care au fost acele şanse istorice: declararea independenţei Republicii Moldova vizavi de Imperiul Sovietic, iar nu faţă de România, cât şi a puciului de la Moscova, când ruşilor nu le păsa ce se întâmplă în alte părţi. pălălăia focul chiar cetatea lor.
Recent, doamna cancelar Merkel se întâlneşte la Kremlin cu tovarăşul Putin. Mai bine aş zice Putină, căci strămoşii lui au fost din suita lui Dimitrie Cantemir, prieten cu Petru I la Sankt-Petersburg, după năvala turcilor (Ziarul moscovit "Argumentî i factî").
Această suavă cochetărie politică între doamna Angela şi domnul Vladimir, pentru mine, cel puţin, dacă nu şi pentru alţii, e un pic ciudată, ca să nu spun deranjantă. Deja vuieşte presa, deja tună televizorul despre această amiciţie.
În cazul dat, pe mine mă interesează mai puţin Putin, pentru că ştim foarte bine duhul imperialist al ruşilor, unde pun ei cizma, cu greu se mai duc. Mă interesează, însă, de ce doamna cancelar Merkel, atât de feminină, se pare, a uitat de RDG şi de zidul Berlinului şi pune interesele economice ale ţării sale mai presus de datoriile de onoare pe care le are Germania faţă de naţiunile cotropite de Rusia în urma pactului sovieto-german.
Întrebarea mea e foarte simplă: cam unde poate duce această prietenie Merkel-Putin. Germania s-a reunit, România încă nu. Basarabia şi Bucovina, deocamdată, nu o interesează. Iar aceste părţi de ţară sunt paralizate, pur şi simplu, de Moscova şi Kiev.
În urma războiului din Transnistria au rămas răni nevindecate, au rămas pe drumuri copii fără părinţi, cărora numai foştii combatanţi din conflictul transnistrean le mai poartă de grijă.
Cred că o femeie care naşte copii, iubeşte toţi copiii acestei lumi. Bănuiesc, şi doamna Cancelar îi iubeşte. Germania e una din ţările care alături de Rusia în 1939 ne-a lipsit de pământurile străvechi, Basarabia şi Bucvina. Ar fi cazul, acum, să ne ajute ca, la fel cum a căzut zidul Berlinului, să cadă odată şi odată şi sârma de la Prut!
Vă mulţumesc.

Rememorarea unor momente importante din istoria recentă a Basarabiei.

Stimaţi colegi,
A început, ca de obicei, în fiece an, luna Basarabiei în România, cu slujbe în biserici, cu manifestări la casele de cultură, cu peregrinări pe locurile reunirii ţării din 1918.
E bine că în întreaga ţară-mamă se dă atenţia cuvenită marilor patrioţi reunificatori, dar era şi mai bine, dacă ţara-mamă ar fi fost pe fază în anii de foc - '88, '91 - anii marii mişcări de eliberare naţională din Basarabia, când s-au pierdut două şanse de reîntregire.
Am spus şi o mai repet: de-ar lupta românii basarabeni încă 100 de ani, totuna nu ar fi în stare să învingă mastodontul din Est, cu Armata a 14-a în coastă, fără ajutorul românilor din ţara-mamă.
Iată de ce am venit aici: pentru a sensibiliza opinia publică. Şi, ce-am găsit? O clasă politică amorfă, pornită pe înavuţire, dintre care un mic segment s-a dovedit a o constitui patrioţii.
Trebuie neapărat să vă prezint câteva crâmpeie din istoricul luptei pentru eliberare şi reîntregire, luptă la care au participat generaţii, începând cu '40 până acum; generaţii întregi, dintre care unele trimise în gulagul siberian, semănând drumul cu oase până în Siberia, altele în puşcării. Iar generaţia mea, a românilor din anii '48-'49, a vrut un altfel de viaţă, a vrut a se bucura de o viaţă normală în Basarabia, dar nu a fost cu putinţă. De ce? Pentru că au fost lideri şi soldaţi în conducerea mişcării de eliberare naţională. Şi s-a întâmplat să apuce căi străine! Eu, personal, în ţară, primesc nişte modalităţi de a fi răsplătită pentru sacrificiile şi serviciile aduse Ţării Româneşti, încât, pur şi simplu este jenant pentru toţi colegii mei de luptă şi de breaslă din Basarabia natală.
Se ştie - mai cu seamă de către istoricii de pe ambele maluri ale Prutului - că, până în anii '88-'89, românii basarabeni au îndurat suferinţa de a nu vorbi în limba maternă, de a nu cunoaşte istoria neamului românesc, de a nu gândi, pur şi simplu, ca nişte fiinţe libere.
Generaţiile colonizate decenii la rând, însă, au avut parte nu numai de moarte morală, ci de moarte fizică, în sfârtecata Basarabie veneau de pe aiurea, chiar şi din Afganistan, zeci, sute, mii de sicrie de plumb; plumb, plumb, plumb - à la Bacovia. Sicrie de plumb sigilate, în care nu se ştia ce se conţinea din fiinţele copiilor noştri. Şi, atunci, un duh mai puternic decât al oamenilor, se izbi de sufletele noastre, ne cuprinse într-atât, încât chiar pe 8 martie 1988, noi, femeile de la Liga creştin-democrată a femeilor din Moldova, am organizat primul miting neautorizat de autorităţi, cu cerinţe clare: copiii noştri să-şi satisfacă serviciul militar acasă; copiii noştri nu sunt carne de tun pentru alţii.
Din câte îmi amintesc, acea imensă coloană de femei, sute de mii de femei din toată Basarabia, se întindea de la gară până la Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei. Şi atunci au căzut multe capete de conducători, vânduţi intereselor străine. Şi, tot în acel an, au avut loc alegeri în Sovietul Suprem al U.R.S.S. Bineînţeles, eu, ca persoană organizatoare a mitingului, mă aflam sub anchetă. Nu aveam dreptul să particip la alegeri. A venit atunci o echipă specială de la Moscova, în frunte cu un tovarăş, un grangur mare, o fi fost colonel sau general, Eduard Kiseliov, care se ocupa de interogări. Şi-a permis acel Kiseliov, la unul dintre interogatorii, chiar să mă întrebe, având în faţă nişte cărţi ale mele, traduse în limba rusă: "sunteţi o bună poetă, noi am putea să vă traducem în toate limbile lumii. La ce vă trebuie aceste mişcări politice, din cauza cărora vă aşteaptă puşcăria? pentru că aţi încălcat ordinea publică." La care întrebare i-am răspuns: "şi la ce mi-ar folosi mie toate limbile lumii, dacă eu nu aş mai avea pentru cine scrie în limba mea, română?" "Păi, de ce nu aţi putea scrie şi în română?" - mă întreabă grangurul KGB-ist. "Pentru că voi ne ucideţi copiii pe fronturile voastre."
Însă, acel Eduard Kiseliov era un trimis al KGB-ului din Moscova, ceva mai inteligent decât slujitorii Filialei KGB din Chişinău. Şi-a dat, pesemne, seama că eu nu mă vând nici pentru toate cărţile din lume, traduse în toate limbile. Precum s-au vândut sau mai au de gând să se vândă, unii scriitoraşi de mâna a doua, actualmente făcând elogii generalilor ruşi.
Şi, atunci, acel tip inteligent de la Moscova, mi-a spus: "ce să facem, doamna Lari, cu acest caz al dumneavoastră?" "Clasaţi-l! ca să pot participa la alegeri." "Am şefi mai mari peste mine. Nu pot." "Atunci, spuneţi că nu aveţi la îndemână toate probele, ca să am timpul necesar de a participa la alegeri."
Era o discuţie uluitoare între un colonizator şi un colonizat. Dar, din cauza acelei anunţate perestroici şi glasnosti, chiar şi oamenii de calibru mare, precum el, nu putea, aşa, una-două, să aresteze o femeie care a militat pentru dreptul la viaţă al copiilor unui ţinut colonizat - ţinutul basarabean. Aşadar, am participat la alegeri şi le-am câştigat, în faţa a 15 nomenclaturişti, toţi bărbaţi de pe la Comitetul Central al PCM, al comitetelor locale, procurori, şefi de pe la secţiile de cultură etc.
Şi, astfel, întrebarea mea, stimaţi colegi, către dumneavoastră, de exemplu, ar suna cam aşa: păi, cum vine treaba asta? Care intelectual, muncitor, ţăran din Basarabia, ar fi votat o femeie decăzută, o epavă, o bolşevică, o comunistă, o k.g.b.-istă, precum zice anonimul sau anonimii din Revista "România Mare"? Nimeni! Oamenii mă cunosc. Oamenii ştiu că, împreună cu toţi colegii mei de breaslă şi de luptă, liderii Mişcării de Eliberare şi Reîntregire Naţională din Basarabia, le doream binele, le doream libertatea şi neatârnarea faţă de străini. Aşa a fost în acei ani grei - '88-'89.
La Uniunea Scriitorilor, între timp, s-a concentrat elita intelectuală din toate domeniile, făcând programul minim şi programul maxim al mişcării. Programul minim cuprindea: limba română - limbă de stat, grafia latină, istoria românilor, armata naţională, însemne naţionale. Programul maxim avea un singur punct: reunificarea naţională, prin independenţă faţă de U.R.S.S. şi alipirea Basarabiei la ţara-mamă.
Programul minim a fost îndeplinit cu brio, cu începere de la 31 august 1989 şi până la 27 august 1991, când s-a întâmplat să fim lăsaţi de izbelişte. De către cine credeţi? De către România. Fapt care a şi declanşat războiul transnistrean.
Acei oameni care aveau în mâini pârghiile puterii de decizie la vremea respectivă în România au recunoscut un stat în stat - Republica Moldova, adică aceeaşi R.S.S.M., atât că fără doi de "S".
Iată, am în faţă, şi vi-l şi prezint: Monitorul Oficial al Sovietului Suprem al U.R.S.S., în care sunt publicate dezbaterile cu privire la Pactul Molotov-Ribbentrop, precum şi alocuţiunile mele în ce priveşte rapturile teritoriale săvârşite de U.R.S.S. împotriva României.
Atunci, vă întreb încă o dată: cum pot eu fi "k.g.b.-istă", "comunistă", "machitoare bolşevică"? Plus de asta, mi-au ucis şi fratele aceşti k.g.b.-işti, la 24 de ani.
Ţara mamă, România, prin factorii ei decisivi, a preferat să tacă şi să se ascundă într-o indiferenţă suspectă şi intolerabilă. În felul acesta, au fost pierdute două şanse istorice de reunificare a ţării. Se zice că vremurile grele au nevoie de oameni puternici. Dar, când oamenii puternici, care au ridicat şi au salvat mulţimi, cu riscul propriei vieţi, printre tancuri şi mitraliere, sunt lăsaţi singuri pe câmpul de luptă de către fraţii lor de suflet şi de sânge, fără voie te pomeneşti că nu-ţi mai rămâne nimic, decât să pleci din lume în sine şi de a te sfătui numai cu Dumnezeu.
Vă mulţumesc.