Leonida Lari

BASARABIA ESTE A ROMANIEI

2009-04-09T14:12:00.002+03:00

De la o vreme, s-a cam răcit aşa-zisa prietenie dintre România şi o palmă a ei de pământ - Republica Moldova. Şi cum să nu se răcească, ba chiar să se înzăpezească, atunci când bat vânturi mari dinspre Kremlin, dinspre Siberia.

Îmi zic în sinea-mi câteodată: vai, câte pământuri au aceşti oameni pre nume ruşi, la ce le-ar mai trebui şi această minusculă firimitură – Basarabia, minusculă în comparaţie cu întinsele stepe ruseşti. Şi totuşi, le trebuie, ca un fel de pod, platformă pentru ieşirea lor spre Vest.

Îmi amintesc, în 1989, la Congresul al doilea al Deputaţilor Poporului din URSS (eu şi încă 54 colegi veniţi din partea RSSM, pe atunci), le-am spus de la obraz colonizatorilor noştri din Imperiul Sovietic, mai bine zis, Imperiul Răului mai multe alocuţiuni. Astăzi, însă, mă voi ocupa numai de una dintre ele, din cauza declaraţiilor agresive ale preşedintelui R. Moldova, Vladimir Voronin. Acest om, care, pe când era ministru de interne în Basarabia, sau R. Moldova, totuna, pe când îi sălta scaunul de sub şezut, se ruga de noi, scriitorii, să potolim sutele de mii de oameni care se adunaseră în faţa Ministerului de Interne, al cărui cap era. Ba mai mult ca atât, ne tot arăta nouă, lui C. Vieru, N. Dabija, L. Lari şi părintelui P. Buburuz, cât de credincios este el, scoţându-şi de după reverul hainei iconiţa cu Măicuţa Domnului. Nouă, scriitorilor mai sus pomeniţi, precum şi preotului P. Buburuz, nu ne ardea că-i zboară scaunul de sub fund, ne durea că generalii ruşi din suita lui ameninţau să bage câteva mitraliere peste mulţimea adunată şi să facă vărsare de sânge.

Dar, se pune întrebarea: de ce s-au adunat oamenii? Pentru că fuseseră arestaţi 12 tineri între 17 şi 19 ani, care cântau cântece despre unire la monumentul lui Ştefan cel Mare. Parcă-i văd şi acum cântând: „Trăiască, trăiască, trăiască, Moldova, Ardealul şi Ţara Românească”. Da, pentru cântece patriotice au fost arestaţi acei copii de către subalternii tovarăşului Voronin, duşi în subsolurile MIM, zvântaţi în bătăi, fără vreun ajutor de nicăieri.

Anume de aceea s-au revoltat cetăţenii Chişinăului, anume de aceea au aruncat cu sticle coctail Molotov în clădirea MIM, de i s-a aprins aripa stângă, anume de aceea tot noi, scriitorii, şi un preot alături de noi, ne-am dus la Ministerul de Interne. Însă, repet, nu ne interesa scaunul ministrului de pe atunci, Vladimir Voronin, ci copiii închişi la subsol, ci mulţimile mâniate, care vroiau să şteargă de pe faţa pământului Ministerul de Interne al Moldovei, şi pe Vladimir Voronin. După îndelungi negocieri cu generalii ruşi, care voiau să tragă în oamenii revoltaţi, după avertizări din partea noastră, a scriitorilor, că ne vom adresa Tribunalului de la Haga, dacă nu eliberează tinerii, generalii ruşi au lăsat-o mai moale inclusiv Vladimir Voronin, care de parcă era un fel de copil de trupă. Şi noi, scriitorii, cu un preot lângă noi, am salvat şi tinerii şi mulţimile, ducându-i pe toţi în Piaţa Marii Adunări Naţionale fără vărsare de sânge. Nu ne mai păsa că, astfel, i-am salvat scaunul său de ministru. Şi acum, acest plângăcios de Voronin, după numele tatălui de-al doilea, adică vitreg, cutează să dea lecţii de bună purtare Ţării-mamă, România, o face pe îndrăzneţul. Ruşine să-i fie cu aceste declaraţii mizerabile din ultimul timp. De parcă cineva e prost şi nu pricepe: a fost strâns cu uşa pentru afaceri dubioase săvârşite cu fiul său şi sistemul farmaceutic din Republica Moldova.

Atitudinea Statului Român cu privire la declaraţiile preşedintelui R.Moldova, Vladimir Voronin, mie, personal, mi se pare, prea delicată. Unii dintre politicienii români mai aruncă fraze de genul: să nu rănim sensibilităţi.

Care sensibilităţi, doamnelor şi domnilor, când ăştia au ucis oameni şi dansează pe rănile noastre? Să ne amintim măcar atât. Pactul Ribbentrop - Molotov a fost condamnat şi de români şi de ruşi. Aşa că, lăsaţi să se răcească până la anulare relaţiile între patrioţi şi patrihoţi. Basarabia aparţine României din timpuri străvechi. Mai nou, pentru neiniţiaţi în 1917 toate coloniile Guvernului Ţarist Rus au fost eliberate, printre care şi Basarabia, care a devenit republică democratică la 2 decembrie 1917. Să nu uităm, pe vremea aceea, la Kiev a avut loc şi Congresul tuturor naţiunilor eliberate. Au fost decretate drepturile acestor naţiuni. Aşadar, să nu mai umble tov. Voronin cu mâţa în sac. Dacă nu ştie istorie, s-o citească măcar la adânci bătrâneţi. După 1917, exact la 27 martie 1918, Basarabia s-a unit cu ţara-mamă, România.

Declaratie politica- Şedinţa Camerei Deputaţilor din 13 martie 2007 .

Alegeri într-o colonie a Rusiei - Basarabia.

2009-04-07T16:54:00.002+03:00

Toţi românii de bună-credinţă din România sunt cuprinşi de o mare îngrijorare în urma alegerilor parlamentare din Basarabia. Ani de zile după 1989, liderii Mişcării de Eliberare şi Reîntregire Naţională de acolo s-au adresat clasei politice de la Bucureşti să apropie cele câteva judeţe de Ţara - mamă şi ani de zile s-au aplicat doar nişte farduri ieftine pe obrazul plâns al Basarabiei. Oamenii care au văzut moartea cu ochii pentru idealurile naţionale, precum Vieru, Ilaşcu, Matcovschi, Dabija, Druc, Hadîrcă şi alţii au făcut drum bătut între Preşedinţie şi Guvern în toate regimurile, dar sulemeneala superficială peste lacrimile concrete ale unei populaţii hăituite şi înfometate nu a fost schimbată prea mult. De la podurile de flori trebuia să se treacă la podurile de fier, la aceleaşi şine de cale ferată pe întreg cuprinsul Ţării Româneşti, trebuia să se stabilească un sistem energetic unic, să se formeze firme mixte moldo-române, să se colaboreze, în special, cu societăţi de creaţie şi formaţiuni politice unioniste, să se creeze o mentalitate şi o atitudine faţă de românii basarabeni şi judeţele lor, la fel ca pentru românii şi judeţele din interiorul Ţării.

Neîndoielnic, toate aceste măsuri despre care am vorbit puteau fi incluse într-un program coerent, întocmit temeinic şi la nivel guvernamental. Or, la luările mele de cuvânt de 8 ani la rând în Parlament, la plenare, congrese, în privinţa situaţiei disperate a românilor basarabeni, nu o dată mi s-a reproşat că mă ocup prea des de acest subiect, că altele sunt imperativele vremii. Ba ziare ca "Evenimentul zilei", "Monitorul de Suceava", "Libertatea", "Naţional" m-au denigrat în fel şi chip pe mine şi pe colegii mei de luptă, făcându-se a uita serviciile reale aduse de către noi României şi faptul că am ţinut piept puhoaielor străine, apărându-ne "sărăcia, şi nevoile, şi neamul", precum spunea marele Eminescu.

Dar cine a pledat şi a obţinut victoriile din 1989 în Basarabia? - limba română, limbă de stat, grafia latină, istoria românilor, însemnele naţionale? O mînă de intelectuali basarabeni sau aceşti scuipători de otravă şi noroi care au stat la călduţ, alde C. Nistorescu (deunăzi s-a luat şi de noi, cei de la P.R.M.), I.Cristoiu, T. Avram, Gr. Gricurcu şi alţii.

Se întreabă, însă, cât să reziste nişte oameni vânaţi, striviţi, arestaţi, ameninţaţi cu moartea, în faţa unui colos imperial rus, cu Armata a 14-a de ocupaţie în coastă şi fără un sprijin serios din partea Ţării - mamă.

Clasa politică de la conducerea României, în tot acest timp de la 1989 încoace, nu a privit problema Basarabiei ca pe o prioritate, ci s-a ocupat de interese de mâna a doua, de înavuţiri rapide şi ascensiuni uluitoare peste noapte, cu iz de parvenitism. Iar presa din România era preocupată mai cu seamă de scandaluri cu vip-uri, de poze obscene, jigniri şi umiliri aduse românilor basarabeni şi bucovineni, iar nu de necazurile, de strigătul lor de ajutor, cu gura strâmbată de baionetă şi auzul zdrumicat de şenilele tancurilor.

Singurele ziare care au publicat număr de număr articole, interviuri, versuri, radiografiind situaţia reală din aceste teritorii ocupate sau într-o independenţă precară, trebuie să recunoaştem, la Bucureşti, au fost "România Mare" a domnului C.V.Tudor, "Totuşi iubirea" a domnului Păunescu, ce nu mai apare, "Românul" (care nu mai apare), la Chişinău - "Literatura şi Arta", "Glasul Naţiunii", iar la Cernăuţi - "Plai Românesc" şi "Arcaşul", care apar când şi cum.

Şi acum, într-un tîrziu, după ce că n-au răspuns cu nici un cuvânt de compasiune, cu nici un umăr de sprijin chinuiţilor români din Basarabia şi Nordul Bucovinei, tot aceşti cameleoni politici, tot aceşti şacali ai presei se apucă cu mâinile de cap: vai, ce s-a întîmplat în Basarabia, vai, ce-au făcut românii basarabeni ?! Dar ce puteau să mai facă, doamnelor şi domnilor, lăsaţi fiind de izbelişte de către Ţara lor, istoviţi de foame, frig şi de un război cu Rusia, că acesta a fost, în fond, conflictul transnistrean în care s-au pierdut mii de vieţi omeneşti.

Oricum o fi, puţini câţi sunt acolo, au făcut, totuşi ceva mai mult, dacă e să comparăm cele câteva milioane care s-au confruntat cu hidra imperială rusă pe lângă cele 24 milioane din Ţară, care au privit această confruntare.

Care va fi situaţia de mai departe în această colonie a Rusiei - Basarabia? Câştigătorul scrutinului din 25 februarie 2001, Vl. Voronin, deja a făcut nişte declaraţii antiromâneşti, pentru că el şi acoliţii săi sunt antiromâni şi încă legaţi cu mafia rusă, deţinătoare de gaze, petrol, tutun, energie electrică. Dar mai trist ca orice este că se urmăreşte aruncarea peste bord a muncii şi a luptei noastre de zeci de ani: victoriile spirituale pentru păstrarea identităţii românilor basarabeni. O foamete cruntă, aş zice, provocată, ca cea din 1946-1947, după al doilea război mondial, o dorinţă de supravieţuire pe acele pământuri, o ştrangulare a suflării, ca între ciocan şi nicovală, o lipsă de informare din cauza întunericului din sate a determinat pierderea alegerilor în Basarabia de către unionişti. Fireşte, un anume rol l-a avut şi faptul că forţele naţionale unioniste nu s-au coagulat într-un bloc comun, dar acesta, totuşi, n-a fost un factor determinant alături de vagoanele de ajutoare şi bani pompate de la Moscova. De acum încolo va începe vânătoarea liderilor Mişcării de Eliberare, atacul asupra spiritualităţii româneşti, exact ca în timpul ocupaţiei din 1940, exact ca în timpul războiului din Transnistria, din 1992.

S-ar mai putea ca atunci când Voronin şi clica sa va întinde prea tare coarda, să aibă loc tulburări sociale, chiar şi vărsări de sânge. Dar atunci i-aş cere o socoteală lui Voronin, şi anume, să-şi amintească momentul pe când era ministru de Interne şi au fost arestaţi câţiva adolescenţi care cântau cântece patriotice. Arestarea lor a declanşat furia oamenilor care s-au adunat cu sutele în faţa clădirii Ministerului de Interne. Să-şi mai amintească tov. Voronin că a apelat la noi, scriitorii (G.Vieru, N.Dabija, eu şi preotul Buburuz), pentru a domoli mulţimile şi a evita masacrul preconizat de generali ruşi, căci pe noi ne ascultau aceste mulţimi, şi nu pe el.

Iată, aşadar, că sumbrele mele previziuni despre care am preîntâmpinat nu o dată societatea românească prind să ia contur. Şi mai cutează unii fraţi să spună, de ce, adicătelea, anumite personalităţi marcante din Basarabia n-au rămas acolo? Ei bine, fraţilor, dar ce Dumnezeu vreţi, ca toţi liderii naţionali basarabeni să stea prin puşcării ca Ilie Ilaşcu şi grupul său, să fie zdrobiţi de autocare ca Dumitru Matcovschi, să zacă în morminte ca Lida Istrati, Ion Vatamanu, Doina şi Ion Aldea Teodorovici? Da, acestea sunt consecinţele după recunoaşterea unui stat în stat de către Ţara - mamă, cumplite, fatale. Dar, de fapt, dacă ne gîndim bine, a fost recunoscut statutul de colonie basarabeană a Rusiei şi statutul de colonie bucovineană a Ucrainei pe pămînturile strămoşeşti ale României. Iar în colonii, alegerile, oricât de corecte ar fi în aparenţă, nu sunt, totuşi, ca în ţările libere, ci supuse regimului şi controlului colonial. Ar fi cazul ca democraţiile occidentale să înregistreze în analele lor că fenomenul colonialismului, împotriva căruia ele luptă cu atâta îndârjire pe tot mapamondul, se mai menţine alături de ele, în inima Europei, şi anume în România, pe teritoriile ei răpite de străini. Şi să mai consemneze aceste democraţii occidentale că au primit o lecţie dură în aceste alegeri pentru indiferenţa şi lipsa lor de vigilenţă.

Însă viaţa merge înainte, reunificarea va avea loc, asta o spun profeţii, chiar şi cei ruşi.

Şedinţa Camerei Deputaţilor din 13 martie 2001

Poetului Grigore Vieru

2009-01-19T11:15:00.002+02:00

E magul

Poetului Grigore Vieru

În brazi, în dulcea pulbere de lună,
Pe urmele lăsate-acum o clipă,
Eliberat, ca după o furtună,
Astralul chip al lui se înfiripă.

Tot mai desprins de fruntea sa, de mîna,
De ochii care mai păstrează plînsul,
Se limpezeşte-aproape, căci lumina
Ca o durere-a săgetat printr-însul.

Tremurător pe firele de iarbă,
De neatins ca tot ce e visare,
Se-ndepărtează-ncet şi ca o oarbă,
Cît umbra-i se mai zbuciumă-n cărare.

Nu-l arde, Doamne!.. Poate că anume
Aici, în astă clipă ni se-arată
Ceva din tine călător prin lume
De-atîtea ori şi parcă niciodată !

E magul... cine-ar mai putea să cheme
Acea putere tainică-n cuvinte,
Şi să se nască-aşa, din vreme-n vreme,
Şi că-a murit să nu-şi aducă-aminte...

Poetul

2009-01-19T11:01:00.005+02:00

Când a intrat poetul în cetate, toţi s-au simţit atacaţi de ceva neînţeles, deşi el nu făcea alta, decât răspândea în juru-i o dulce melancolie.
Fusese pe munţii de lumină, vorbise în imagini cu trăitorii de acolo, voise chiar să rămână acolo. Printre ei se simţea în largul său, dar trebuia, mai întâi, să moară acasă.
Şi iată, întors acasă, îi erau dragi oamenii, îi muşca dorul de trăitorii luminaţi şi răspândea în juru-i o dulce melancolie.
Mergea şi tăcea, surâzând ca sieşi, ca celor întâlniţi în cale, răspândind în juru-i, necontenit, o pătrunzătoare, dulce melancolie.
- Se pare că e trist, - a zis cineva.
- E melancolic, -a răspuns altcineva.
- Melancolia e fiica tristeţii, - a zis încă altcineva.
- S-ar putea să ne contamineze copii, să-i ferim de el, - a zis unul.
- Să-l gonim cât mai grabnic din cetate, - a răspuns altul.
- Cetatea care se fereşte de poeţi şi-i goneşte, este o cetate slabă, - a zis încă un altul.
- Atunci să-l lăsăm în pace ? – au întrebat toţi.
- Să-l lăsăm în pace, - au răspuns toţi, şi s-au împrăştiat pe la casele lor.
Iar poetul a mers tăcut, răspândind în tot oraşul o dulce melancolie, s-a ridicat pe zidul cetăţii, răspândind în tot văzduhul o dulce melancolie, a împins zeci de oşti înarmate până în dinţi, răspândind în lume o dulce melancolie, a învăluit locul de baştină cu nemurirea sa, răspândind în ceruri o dulce melancolie…

REUNIFICAREA - MAREA MISIUNE NAŢIONALĂ

2009-01-17T15:08:00.003+02:00

În orice situaţie sau eveniment care are loc pe Terra, pe mine, personal, mă interesează, în primul rînd, Ţara mea , România, în care m-am născut, unde am sorbit din izvoare şi am mîncat întîia fărîmă de pîine. Totodată, însă, iubesc toate ţările şi toate neamurile. De ce?, s-ar putea întreba unii indivizi care nu recunosc nici ţările şi nici neamurile. Ce le-aş propune eu, un trist poet şi un trecător deputat: să reciteasca Biblia, deoarece Dumnezeu prin neamuri lucrează.În acest an se împlinesc 90 de ani de la Marea Unire a Basarabiei, a Bucovinei şi Ardealului cu Patria-mamă. Evenimentele istorice care s-au perindat de atunci şi pînă astăzi sînt atît de multe, grele şi pline de vînzări şi trădări, încît am să-mi permit să le evoc în cel mai scurt mod cu putinţă.Ştim cu toţii că minunea convieţuirii Basarabiei cu Ţara-mamă a durat pînă la 28 iunie 1940, dată fatidică pentru România, cînd Rusia, (cu sprijinul Ucrainei şi al Germaniei), a năvălit mişeleşte peste România şi a rupt-o în bucăţi, smulgîndu-i din teritoriile strămoşeşti Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Astfel, într-un mod absolut tîlhăresc, a fost creată de urgenţă Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, pe 2 august 1940, apoi a urmat fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească şi actuala Republică Moldova.Tot aşa, Ungaria şi Bulgaria, avînd precedentul Rusiei şi al Ucrainei, au pretins la nordul Transilvaniei, prima, şi la sudul Dobrogei, Cadrilaterul, a doua.În urma Ultimatumului URSS, în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, românilor le-a fost substituit orice drept la autodeterminare şi la crearea unor frontiere fireşti, viabile între agresaţi şi agresori. Aşa a început calvarul românilor desţăraţi cu valuri de deportări, dar şi cu valuri de rezistenţă.Drama, mai bine zis, genocidul săvîrşit de regimul comunist sovietic asupra cetăţenilor români din Basarabia şi Bucovina, trimişi în Gulag după al doilea război mondial ne doare cumplit şi astăzi. Dar, încă ceva esenţial, în tragedia dată nu este vorba de anumite naţiuni, fiindcă în Gulag au ajuns oameni din toate naţiunile, mai cu seamă oameni din elita culturală rusă, printre care şi marele scriitor rus Al. Soljeniţîn. În tragedia aceasta, şi anume în vreo trei valuri de deportări - în 1945, în 1947, în 1949 - au fost ucişi oameni de spirit pentru credinţa lor în Dumnezeu, nu de aceea că erau chiaburi, că aveau averi, că ţineau de alte culte religioase.Abia în 1989 s-au adunat mari energii spirituale, aş putea spune, demiurgice şi s-a produs Marea Mişcare de Eliberare şi Reîntregire naţională. Valorile obţinute în această Mişcare le cunoaştem cu toţii şi anume: limba română, limbă de stat, grafia latină, istoria românilor, însemnele naţionale. O întreagă falangă de patrioţi basarabeni au pătruns şi în Parlamentul URSS. Şi îi am în vedere pe patrioţii români Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi, Ion Hadîrcă ş.a. Nu se mai vorbise vreodată pe faţă, direct, în chiar sînul Imperiului Sovietic de rapturile teritoriale săvîrşite de URSS împotriva României. Mi-am asumat această răspundere, am spus clar şi răspicat: nici Constituţia URSS, cea mai reacţionară, stalinistă din 1936, nu admitea rapturile teritoriale,(art.3), darămite fondarea unor state pe teritoriile cotropite, precum a procedat URSS în legătură de România. (articolul 14). De altfel, cuvîntarea mea a fost publicată în Marea Britanie, în Franţa, în Israel.Dar am avut vreo susţinere, ne întrebăm, vreo luare de atitudine din partea Ţării-mamă? A piuit vreun politician sau vreun ziarist de necesitatea condamnării Pactului Molotov-Ribbentrop şi a consecinţelor sale? Nu se cunosc asemenea lucruri, care ţin de vremea aceea grea, de neîndurat aproape, cînd noi vedeam moartea cu ochii.Cunosc, însă, eu, cum am fost „răsplătită de frumos” cu cele mai urîte cuvinte la venirea mea în Ţara-mamă după înnăbuşirea Mişcării de Eliberare şi Reîntregire Naţională.Vrem noi sau nu vrem, însă trebuie, ca în clipele de restrişte ale omenirii să spunem adevărul nostru de creştini nu numai ai unei ţări, ci ai întregului Univers. Adevărul, conform adevăratei istorii a României, sună aşa: cine a declarat ultimatum României în 1940, hrăpnăşindu-i teritoriile strămoşeşti, Basarabia cu tot Sudul ei şi Nordul Bucovinei cu ţinutul Herţa? Cine a intrat cu puşca şi sabia în episcopiile şi eparhiile României? Cine a trimis peste un milion şi jumătate de cetăţeni români în stepele siberiene, pe bărbaţii trecuţi de 16 ani, împuşcîndu-i în goana trenului? Tot drumul din România pînă în Siberia e semănat cu oasele românilor, scoşi din case în miez de noapte, pentru a depopula provinciile istorice româneşti, pentru a pregăti locul colonizatorilor. Cine a vărsat sîngele poporului nostru cu o încrîncenare diabolică? Nimeni altcineva decît reprezentanţii Imperiul Sovietic!Era o problemă de viaţă şi de moarte pentru neamul românesc în acea perioadă. Dar, uite coincidenţă, bine organizată de serviciile secrete ruseşti. În timp ce în Parlamentul URSS, în decembrie 1989 se dezbătea pactul Molotov-Ribbentrop sub preşedinţia fostului secretar al CC al PCUS, Al.Iacovlev, în România avea loc aşa-zisa revoluţie, mai bine zis lovitura de stat, pusă la cale de tov. Iliescu, tov.S.Brucan şi acoliţii lor, coordonată de KGB-ul sovietic. De altfel, unii ziarişti m-au criticat prin reviste şi ziare în ce priveşte zbenguiala serviciilor secrete ruseşti pe teritoriul României. Dar d-l Măgureanu, fostul şef SRI a recunoscut că se cam zbenguiau aceste servicii secrete ruseşti în Ţara noastră.Cînd Mihail Gorbaciov a anunţat că România cere ajutor armat de la URSS, am înlemnit în sala de şedinţă, am pierdut pentru o clipă darul vorbirii. Îmi ziceam în sine: Gheorghiu- Dej, de bine de rău, încîntîndu-l pe Nichita Hruşciov cu frumuseţile şi băuturile Patriei române, a scos trupele sovietice din România, iar acum, cu trădarea tovarăşului Iliescu, ne vin iarăşi trupe ruseşti pe teritoriile noastre ciopîrţite, făcute bucăţi-bucăţi?Groaznică lovitură a primit Basarabia şi în 1991, cînd România a recunoscut un stat în stat, Republica Moldova. Şi eu am s-o repet, ori de cîte ori va fi nevoie, adică avem de-a face cu aceeaşi RSS Moldovenească, atît că fără doi de „S”.Şi întrebarea mea sună aşa: ale cui interese le-a servit România în 1991? Ale sale sau ale Rusiei? Bineînţeles, ale Rusiei.Iar în 2008, tot România a votat pentru neindependenţa Cosovo, pentru integritatea Serbiei. Dar cu Basarabia de ce n-a procedat la fel, care-i parte din Ţară? Adică pentru integritatea României.Ne aflăm în anul 2008, au trecut zeci de ani de luptă şi suferinţă şi la ce rezultate am ajuns? Că trebuie s-o luăm de la început în privinţa limbii române, a istoriei românilor, a însemnelor naţionale, a simplului drept la existenţă, ca români din zone ocupate şi semiocupate?! Şi, toate acestea, din mila fraţilor noştri, care ne-au dat pe timp de pace, fără vreun război, pe mîna ruşilor, recunoscînd în Parlamentul României Independenţa Republicii Moldova, pe vremea lui Ion Iliescu, astfel dezintegrînd o parte a ţării de întregul său. Iar în 1997, un alt preşedinte, după Iliescu, şi anume Emil Constantinescu, tot pe timp de pace şi nu de război, le-a făcut cadou ucrainenilor nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa.E clar ca bună ziua că uneori, nişte creiere străine conduc braţul votului în Parlamentul României.Şi acum, cînd noi, românii lipsiţi de Ţară, fără voia noastră, nu ne mai facem iluzii în ce priveşte ajutorul din partea Ţării-mamă, cînd nu mai sînt printre noi personalităţi mari, precum Ion Mihalache, Iuliu Maniu, Petre Ţuţea, Corneliu Coposu, Vasile Ţepordei, ş.a. ca să ne ajute pentru împlinirea misiunii naţionale, o singură speranţă mai avem... Dat fiind faptul că, sub Dumnezeu, fiecare popor are Demiurgul său, care ne vede şi ne apără de sus, se va închega o mînă de patrioţi români, cu spirit de jertfă pentru neam şi Ţară, şi vor dispare odată şi odată hotarele strîmbe. Doar nu e cazul să aşteptăm să se împlinească o sută de ani de la Marea Unire din 1918!
Vă mulţumesc.

Cuvânt de Ioan Alexandru

2009-01-17T14:02:00.002+02:00

Despre Poezia Leonidei Lari:

„Poezia Leonidei Lari am auzit-o cu ani în urmă recitată îndelung în şoaptă de către al mare poet mai tînăr ca vîrstă într-o seară de iarnă cu zăpezi de un metru. Cineva trăia din cuvintele acelor poeme ce răspundeau inimii unei alte generaţii, aşa cum îl recitam noi pe Labiş, cum îl ştiam pe de rost noaptea la focuri pe dealul Feleacului în Transilvania.
Numai cu rostirea firească adîncă şi sfîntă în felul ei se poate întîmpla această fericită stare de lucruri să devină cuvintele la îndemîna celuilalt prin care îşi exprimă durerile şi nădăjduirile fiinţei interioare.
Apoi am avut prilejul să o ascult la Chişinău, nemijlocit să văd cum reacţionează o sală arhiplină la versurile ei,să stau eu însumi cucerit de această îndurerată splendoare de advent aceste tropare îngînate, legănate ca nişte litanii străvechi pentru vremi ca de post ale abstinenţei şi speranţei ca un opaiţ aprins de veghe sîngerînd în noaptea de priveghere pînă se crapă de ziuă.
Ceea ce te cîştigă în poezia acestei mari poetese a neamului nostru este acel stil propriu, acea marcă originală, acea stare lăuntrică înaltă, inimitabilă: suflul ritmul, bătaia inimii ce reuşeşte să topească gheţurile din jur şi să înceapă primăvara în sufletul ce-o ascultă.
Nu ceea ce spune străbate mai întîi în inimă, ci melosul, ardoarea de-a atenţiona, dialogul ce s-ar putea urzi între Animus şi Anima, cum ar spune Claudel, şi aceasta este marca marii poezii dintotdeauna. Gîndul o urmează apoi.
Leonida Lari face parte dintr-o generaţie ce i-a dat pe Grigore Vieru, Nicolae dabija, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Ion Hadîrcă, Liviu Damian, Gheorghe Vodă şi alţii, cărora le urmează generaţia strălucită a lui Valeriu Matei, ca fiind Anima, poetesa acestei generaţii.
Scriu aceste rînduri în urma lecturii cărţii de peste trei sute de pagini „Dulcele Foc” apărută de curînd la Chişinău, un volum selectiv din toate cărţile poetesei tipărite pînă acuma.
Profunzimea acestei poezii abia în tăcerea lecturii iese şi mai mult la iveală, ceea ce te cîştigă auzind-o mai ales rostită de către această excepţională prezenţă a Cuvîntului, încît poţi fi cuprins în chip tainic de către cei ce se apropie cu evlavia cuvenită, fără vicleşug, cum se spune în Parsifal, acuma îşi desfoliază înţelesurile mai dinaproape.
Preocuparea centrală în jurul căreia se urzeşte întreaga operă de pînă acum a Leonidei Lari se pare a fi cuprinsă în aceste patru versuri: „Numai cu moartea nu pot să vorbesc,/ Căci stă aşa precum un hoţ la pîndă –/ Oare se află-n graiul omenesc/ Acel cuvînt care ar face-o blîndă?/
Este strigătul lui Eminescu reluat altfel: Unde voi găsi cuvîntul ce exprimă adevărul? Este grija centrală, esenţială a sufletului pornit la drum prin codrii unei limbi şi seminţii. Cum se moare la voi, cum muriţi voi, cei de acolo, de la gurile Dunării, din Carpaţi. Se întreabă străinul, japonezul soarelui răsare ori apuseanul, cum înfruntaţi voi moartea!
Răspunsul va veni dinăuntrul graiului ce-şi va desfolia pe sute de pagini fiinţa sa căutătoare a Cuvîntului, a Logosului întrupat în istorie.
În cele nouă poeme de rară frumuseţe şi adîncime, celebrînd spiritul de jertfă al Păstorului din Mioriţa, transpare cuvîntul dintîi ce are puterea biruinţei asupra morţii şi a suferinţei acceptate: „Se aude talanga sunînd/ Şi în sufletul meu se răspunde/ De s-ar şti ce putere ascunde/ Gîndul care-i ca Mielul de blînd./ de pe boltă coboară o stea,/ Steaua mea neuitată de Mire,/ Prevestind mîine zi de jertfire –/ Tu mioară nu te întrista,/ Căci de cad pe-acest cîmp de mohor –/ E-n cădere-o luare aminte/ Şi veni-va Păstor de cuvinte/ După cel ce de oi e Păstor.
Mielul cel blînd este acel cuvînt ce face moartea blîndă, sora moarte, cum îi spune în cîntecul Creatorilor Francisc cel Sfînt.
Sună aici, răsună, cîntă cornul de zimbru, îmbrăcat în aur al regelui dac, prin care Traian biruitorul lui Aeneas îl închină Romei, trecut din mînă-m mînă a lui Ovidiu, fluierul de foc al păstorului mioritic, iarăşi corn dulce în inima lui Eminescu, iarăşi cuvîntul izbăvitor, focul iubirii mistuit mai tare decît moartea.
Căci cu moartea pe moarte călcînd, nu fugind de suferinţă este omul om, ci acceptînd-o, ştiind că nu ele, moartea şi suferinţa au ultimul cuvînt de spus în istoria, în virtutea logosului întrupat în ea, ci iubirea.
Din acest pisc al adîncurilor, prin astfel de temelie, limba maternă, Patria, mama şi valorile multimilenare ale neamului său sînt valoare, sînt vrednice a fi apărate, cinstite, celebrate, căci prin ele este cu putinţă izbăvirea, străbătînd istoria, asimilînd-o, adăugînd sporul darului, talant primit întru bună rodire.
În virtutea acestui înţeles faţă de viaţă şi moarte şi fratele mort de timpuriu şi Păstorul mioritic şi atîtea jertfe anonime îşi primesc înţelesul de taină şi este cu putinţă să apară un poem de-o stelară frumuseţe, ce poate fi cuprins în orice antologie a lumii, dar mai întîi a limbii în duhul căreia Leonida Lari l-a plăsmuit. „Rugă de seară”, ce se cuvine reprodus în întregime...

Cînd seara pe văi se aşterne un abur subţire
O clipă doar, Doamne, mai dăruie-mi de fericire,

Mai lasă-mi pe fruntea plecată, pe ziua fugară
Să-ntîrzie încă-oleacă lumina de seară...

Lumina aceasta tăcută, şi moale, şi caldă,
În care-al meu suflet ca pruncul de veacuri se scaldă,

Lumina aceasta sonoră şi fără cuvinte,
Care de o ţară astrală mi-aduce aminte.

Mai lasă, o Doamne, să-ntîrzie lină şi sfîntă
Pe tot ce în juru-m cuvîntă şi ce nu cuvîntă,

Pe casă, pe masă, pe sare, pe colţul de pită,
Pe faţa poporului nostru de griji înăsprită,

Pe munte, pe mare, pe pietre căzute din salbă:
Hotinul, Cosminul, Chilia, Cetatea cea Albă!

Pe vrere, pe stare, pe undă, pe dorul de tine,
Pe versul poetului care mereu şi-aparţine,

Pe cinste, credinţă, speranţă, pe singurătate,
Pe file din care adie a eterniate.

Cînd seara un abur subţire pe văi se pogoară
Mai lasă-ne, Doamne, o clipă lumina de seară,

Mai lasă să-ntîrzie-oleacă această minune
Pe temple înalte, pe socluri, pe cripte străbune,

Pe vatra-mi de-acasă, pe lutul cu oase dragi mie,
Pe viaţa în care gustat-am prea rar bucurie.

Pe locu-mi sub soare, în care cad corbii în smocuri,
Pe haina-mi trupească, cîrpită de-acu pe alocuri,

Pe plinul iubirii din vale şi groapa din cale,
Pe marile daruri şi blîndele mîini ale tale,

Pe ora în care, sfîrşită, alunec în transă,
Pe gîndul că încă şi după mai este o şansă.

Leonida Lari – o văd în mijlocul familiei, lîngă cei trei copii, ce i-a adus pe lume, ajunsă acum la vîrsta cînd fulgerulbrumelor atinge întîiele crengi expuse prea devreme înfloririlor şi furtunilor.
Chipul său de monedă daco-romană, efigie în ceară se desfăşoară întreg cu bolta naltă a frunţii cu tot în jurul orbitelor ochilor reci şi fierbinţi de lac vulcanic, scăpat şi scufundat şi evadat, peste care-şi mînă crivăţul fuioguri de ceţuri albăstrui, vîrtejuri dublu răscolite către miezul craterului şi răsărindele stele.
Ceva din chipurile sgîrîiate în catacombe în perete de calcar, împrăştie din frumuseţea castă a celui ce nu-şi ia sufletul în deşert, aspru cu sine, îngăduitor cu ceilalţi, a poetului implicat în istorie. Cu puterea cuvîntului, întemeietoarea de neamuri în virtutea limbilor de foc ale spiritului pogorît peste Lume întru înrădăcinarea şi transfigurarea Rozalii Rusalii.
Sună aici, răsună cornul unui mare destin ce vine de foarte de departe în acest topos al lui Eminescu şi Ştefan cel Mare, de dincolo de viaţă şi de moarte. Drum bun, Leonida Lari către inima noastră.

Ioan Alexandru

Cuvioasa Paraschiva, octombrie 1989, Bucureşti

FULGERUL

2009-01-11T16:33:00.003+02:00

Fulgerul e floarea de foc a stihiilor. El nu poate fi îmblînzit, el poate îmblînzi.
Cînd apare fulgerul, toţi se cuminţesc şi aşteaptă cu înfiorare cum va cădea.
Cînd se arată fulgerul, numai poetul rămîne, precum a fost, pentru că, oriunde ar cădea, totuna va trece printr-însul.
El poate chiar sa-i iasă în întîmpinare prin furtună, cu capul descoperit, să-i închine tainice epifanii, spre dezlegarea trăsnetelor cereşti şi a puhoaielor de apă.
Poetul nu se teme de fulger, pentru că el însuşi a fost fulgerat la naştere. De Apolo.
Cînd se arată fulgerul, poetul tresare ca de o multaşteptată eliberare prin natură. Şi se simte în puterea lui, şi lumea îi e mai puţin străină.
Ca să înţelegi caracterul fulgerului, gîndeşte-te la poet.
Şi invers.
Penibilă existenţă.
Fulgerătoare.

Leonida Lari

Coroana românilor lipsiţi de ţară e sârma ghimpată de pe Prut.

2009-01-11T16:27:00.007+02:00

Rugă către Iisus Cristos

Sfinte Isuse Cristoase,
Sufletu-n mine plînge,
Tu ai învins o lume,
Eu nu o pot învinge.

Iat-o îmi iese-n cale
În ispitiri artistă
Şi-mi retrezeşte-n sînge
Dragostea mea cea tristă.

Sfinte Isuse Cristoase,
Sufletul plînge-n mine,
Tu ai învins o lume,
Eu nici măcar pe sine.

Lasă lumina-ţi mare
Peste plecata-mi frunte,
Să mă despart de toate
Într-o chilie-n munte.

Să nu mai poată nimeni
Să îţi întindă vina
Peste-acest foc pe care
Nu l-a născut ţărîna.

Peste-acest foc de taină
Care mă ţine-n fire
Să-mi mai port trupul, bietul,
Către o mănăstire.

Sfinte Isuse Cristoase,
Lumea mereu mă cheamă,
Teamă nu mi-e de moarte,
Însă de dor mi-e teamă.

Vine pe neaşteptate
Şi se prelinge-n minte
Şi mă strămută-alene
Înspre lumeşti cuvinte.

Sfinte Isuse Cristoase,
Lasă-ţi în mine roua,
Să te întîmpin albă
Către venirea a doua.

Dreptatea

Cum stăteam pe o piatră
sub zidurile vechiului templu
am văzut dreptatea, legată la ochi,
bătînd aerul cu mîinile,
căutîndu-şi drum.

Era o zi cu mult soare
raze într-aureau drumul
către sacrul templu din deşert,
apoi tot razele arătau
drumul suind în cer.

Suflete, miriade de suflete
coborau şi urcau întruna
într-un du-te vino armonios,
în sunete suave, de departe,
imobilizînd.

Un miros pătrunzător de mir
stăruia în jurul zidurilor,
dus de adierile vîntului
pînă spre cîmpul de spini,
spre legata la ochi.

Orbecăind printre spini,
cu trupul mustind de răni,
dreptatea se potrivi mirezmelor,
pînă ajunse la izvorul lor,
la templul sacru.

Se lăsă istovită şi ea
pe o piatră roasă de timp,
se scufundă-n amintiri,
pînă soarele se ascunse de noi,
pînă ieşi preotul.

Bătrîn, alb, orb şi el,
dar cu o altă vedere,
se apropie încet-încet de ea,
îi scoase uşor legătoarea,
îi văzui ochii limpezi.

Enigmă

O cunoşti pe vrăjitoarea cea născută pentru sine?..
Azi era aşa-mbrăcată,
Şi frumoasă, şi ciudată,
Şi striga prin toată piaţa:
„Vreau o lume fără mîine!”

O cunoşti pe vrăjitoarea, ce-alerga-n atîtea seri
După noi pe străzi ascunse?
Azi în piaţă mă ajunse
Şi îmi spuse la ureche:
„Vreau o lume fără ieri...”

Eu mă duc din casa asta, că la noapte iară vine
Cică-n rochie albastră
Şi-o să bată la fereastră,
Şi-o să-ntrebe:
„Unde-i lumea fără ieri şi fără mîine?”

Şarpele

În tîrg, de dimineaţă, stă un bătrîn ce-ar vrea
Să vîndă-un şarpe care vorbeşte fără sine:
„Ne amărîm la gîndul că vom muri cîndva,
Ne împăcăm cu gîndul că nu va fi chiar mîine”.

Mă-apropii şi bătrînul îmi spune: „În zadar”, -
Şi văd că deodată îl podideşte plînsul,
„De-atîţîa ani de zile îl vînd şi vine iar
Şi-aşa o viaţă-ntreagă m-am chinuit cu dînsul.

Îmi e peste putere povară-aşa de grea!”
Strigai atunci: „Îl cumpăr şi de nimic nu-mi pasă,
Eu sînt stăpînul tînăr şi care ar putea
Să ţină-aşa comoară şi-aşa blestem în casă”.

Şi l-am luat, şi ziua împlinită îmi părea
Că am un şarpe care vorbeşte fără sine:
„Ne amărîm la gîndul că vom muri cîndva,
Ne împăcăm cu gîndul că nu va fi chiar mîine”.

Dar noaptea-mi fuse groază de vocea gravă-a lui
Şi m-am tîrît pe braţe, să fug, să uit de toate,
Ci se luă din urmă, supus cum nimeni nu-i,
Şi-atunci luai o piatră şi îl izbii în spate.

O clipă mă privise şi îmi păruse chiar
Că a surîs oleacă îndurerat, şi-o mînă
Simţii că mi scurge în jos, involuntar,
Cerşindu-i împăcarea şi voia să rămînă.

Dar a plecat. Şi mîine, ştiu bine, iar va sta
Bătrînul cu un şarpe ce strigă fără sine:
„Ne amărîm la gîndul că vom muri cîndva,
Ne împăcăm cu gîndul că nu va fi chiar mîine”.

De toamnă

Şi azi, cînd alte amurguri de-un roşu vinovat,
Şi ţurţurii de gheaţă atîrnă peste sat,
Cînd păsări, zeci de păsări, fugind de zbor stingher,
Se-adună în şiraguri pe orice colţ de cer,
Te văd un dor de frunze, păşind prin cîmp năuc,
Mă văd o casă albă, din care toţi se duc.

E magul

Poetului Grigore Vieru

În brazi, în dulcea pulbere de lună,
Pe urmele lăsate-acum o clipă,
Eliberat, ca după o furtună,
Astralul chip al lui se înfiripă.

Tot mai desprins de fruntea sa, de mîna,
De ochii care mai păstrează plînsul,
Se limpezeşte-aproape, căci lumina
Ca o durere-a săgetat printr-însul.

Tremurător pe firele de iarbă,
De neatins ca tot ce e visare,
Se-ndepărtează-ncet şi ca o oarbă,
Cît umbra-i se mai zbuciumă-n cărare.

Nu-l arde, Doamne!.. Poate că anume
Aici, în astă clipă ni se-arată
Ceva din tine călător prin lume
De-atîtea ori şi parcă niciodată.

E magul... cine-ar mai putea să cheme
Acea putere tainică-n cuvinte,
Şi să se nască-aşa, din vreme-n vreme,
Şi c-a murit să nu-şi aducă-aminte...

De chipul nesfîrşirii

Cum vălură negara pe cîmpuri, toamna mea!..
Sau părul bunei mele ce doarme sub ţărîni,
Nu mîna ta mă-atinge, ci umbra unei mîini
Căzută peste mine de sus de undeva, –
Cum vălură negara pe cîmpuri, toamna mea!

Cum pîlpîie lumina a ceas trecut pe zări!..
Şi negura se lasă uşor ca o basma –
E numai amintirea că te-am visat cîndva,
Nu ochii tăi dau taină acestei înserări, –
Cum pîlpîie lumina a ceas trecut pe zări!

De chipul nesfîrşirii mă simt atît de-nvins
Că-aud imense spaţii la suflul meu vuind
Şi m-aş lăsa ca luntrea pe val alunecînd,
Dar soarta-mi stă în uşă cu arcu-ntins, întins, –
De chipul nesfîrşirii mă simt atît de-nvins.

Sfera

Voi, pajişti, ape sfinte în senina
Suflare ce mă umple nesecată,
Şi cînd n-aţi fi, de m-ar ierta lumina,
Mi-ar sta-n puteri să vă mai nasc o dată.

Şi păsări, voi, şi vietăţi mirate,
Ţîşnind în soare din pădurea sumbră,
Mi-ar sta-n puteri să vă mai nasc pe toate,
De m-ar ierta lumina că am umbră.

Ar fi de-ajuns o vorbă şi-ar desparte
Bine de rău şi rază de himeră,
Căci e ceva în pieptu-mi fără moarte
Şi e o sferă, Doamne, e o sferă!

Din zeci de părţi deodată şi întruna
O am văzut, văzîndu-mă pe mine,
De parcă văzul şi văzutu-s una
Şi tot ce e de veci îmi aparţine.

Ah, şi pe tine, dragule, te-aş naşte,
Sferă cum sînt de viaţă dătătoare,
Dar vine umbra şi mă recunoaşte,
Şi iar mă rog luminii de iertare.

INOROGUL (Carte în curs de apariţie)

2009-01-11T15:52:00.009+02:00

INOROGUL
Prinţului Dimitrie Cantemir

I
Stăteam şi eu sub soare, un biet om
Stateam şi eu sub soare, sub un pom,
Un vişin neapărat lîngă păduri,
Cu-un ochi de apă-alături şi cu muri.
Veni o vulpe-ntîi ce m-a privit
Cu ochii ei de-un galben otrăvit,
Veniră-apoi doi iepuri, şi aşa,
Găsitu-şi-au culcuş în preajma mea.
Iar eu stăteam sub soare, meditînd,
Cîte-animale vor veni pe rînd?..
Stăteam cam dus, cu mintea dusă sus.
Ce zic?..Făra de minte. Un apus
Pătrunse în păduri cu-un aspru vui,
Veni şi o ursoaică cu trei pui,
Dar n-o interesam deloc, nu-avea
Poftă-a mînca bătrîna carne-a mea.
Cu tot cu pui înfuleca din muri
În marile, în verzile păduri,
Că, fără voie, am surîs, cu dor,
Ştiind că-s desemnat Stăpînul lor.
Că-astfel ne-a poruncit al nostru Domn,
La care-ajungem doar prin Mare Somn.
Şi, cum părea că dorm somn liniştit,
O bufniţă deodată-a chiţăit,
Un lup mi-atinse mîna, că-i voia
Pe iepurii ascunşi în preajma mea,
Apoi...nimic, nimic, doar vînt calin
Ce ne mai scoate uneori din chin.
Închisei iaraşi ochii sub clar cer,
Iubind tot ce răsuflă Adevăr,
Plante, copaci şi păsări, şi, în val,
Tot ce cuprinde regnul animal,
Tot ce există-n lume, ce să spun,
De-aşa iubire pari un pic nebun
Nu te-nţeleg semenii, precum eşti,
Pe mulţi din ei îi cam nedumereşti.
Dar nu îţi pasă printre sălcii, nuferi
Realizezi că e normal să suferi,
Dacă ai suflet, dacă prin stihii
Voieşti să fii în Patria dintîi,
Unde blînzi îngeri cîntă lin la nai
Unde din iad te muţi curat în rai.

II

Stăteam şi eu sub soare, un biet om,
Stăteam şi eu sub soare, sub un pom,
De-acu, de-atîta stat, într-un sfîrşit
Şi soarele căzu în asfinţit,
De-acu în faţa mea, nevinovat,
Şi păsări, şi-animale s-au plecat,
Cînd vîntul mi-a transmis un grav ecou,
Cînd bufniţa a chiţăit din nou,
Cînd tremură o undă prin văzduh,
Cînd eu mă-aflam departe, chiar în duh,
Cînd spuse-un glas şi tandru, şi temut:
"Vezi că-n păduri este-un necunoscut!"
Stăpîn al animalelor, eu, om,
Stăteam de-acu sub lună, sub un pom
Şi mă-ntrebam, de veste copleşit,
Ce fel de animal o fi venit?..
Dar ce-ntrebări, la ce-aşi mai cuvînta,
Un cal frumos era în faţa mea
Cerîndu-mi ochii...I-am bătut în cui -
Luna izbea un corn din fruntea lui!
...Era aşa o linişte-n păduri,
Ursoaica adormise printre muri.
Vulpi, lupi - la fel, doar bufniţa - nicicum -
Privea cu ochii ei amari la drum
Şi-mi transmitea pe gînd, pe dor, pe vînt
Că Animalul nu-i de pe pămînt.
Astfel cum stam, eu stană am rămas
Fiinţă fără trup şi fără glas,
Atît putui lui Domnul să mă rog
Să-ntreb, n-o fi cumva un Inorog?!
Iar îmi ceru privirea, pe atît,
Încît să nu se-ajungă-a fi urît.
Cum să-l urăşti? Vai cine, ar putea
Urî ceva de-o frumuseţe grea
Alb, tandru, grav, de-un calm uluitor
Cu-un corn în frunte, de învingător!
Şi aşteptînd să zic, să fac ceva,
Să aduc mîna către coama sa,
Să-l mîngîi cu-un cuvînt, cît de tîrziu,
Că-i Inorogul şi că este viu!
Dar eu stăteam cu gîndul tot mai tern
Dar eu strigai spre tatăl meu etern,
Dar eu luai istorii fir cu fir,
M-am adresat chiar şi lui Cantemir,
Care l-o fi văzut pe vremea lui,
Ştiind povestea Unicornului.
Şi, cum stăteam aşa, topită-n rugi
Cum luna se ascunse prin văiugi,
Cum clipele păreau că nu au număr,
Simţii: îmi plînge cineva pe umăr;
Cu lacrimi grele care nu-aveau vad,
Cu al său corn ce se-atingea de-un brad.
Plîngea pe al meu umăr, fără saţ,
Lacrima lui se scurse-ncet pe braţ,
Ajunse-n palme şi sorbii tehui
Apa curată-a lacrimilor lui...
Sorbind aşa-n neştire apa cea,
Mi s-a părut că-am încălcat ceva,
O lege-a firii de neîncălcat,
Văzut cu nevăzut parcă-am legat.
Şi-atunci i-am spus încet: de cînd exist
Nu am văzut vreun Inorog, şi trist,
Alb, tandru, grav cum eşti, ce-ar explica
Valul de lacrimi şi tristeţea ta?
El m-a privit tăcut şi, de necaz,
El de-acu-mi plîngea şi pe obraz
Şi lin-prealin el s-a prelins tăcut
În trupul meu de rază şi de lut.
De azi încolo, dragi prieteni, fraţi,
Pe mine, care-am fost, să mă uitaţi,
Da, Domnul ştie şi de ce vă rog,
Să mă uitaţi, eu sînt un Inorog.

Leonida Lari

2008-11-17T15:00:00.003+02:00

Fratelui român

Cînd peste ochi aprinşi de dor
Şi lacrimi împietrite
Flutură-acelaşi tricolor
Pe ţarini răvăşite.

Cînd imn, grafie-n unison,
Le-avem, de unde-i teama,
De ce să trec ca un spion,
Prin ţara noastră vama?

Cînd Basarabi se prăbuşesc
Pentru pămînt şi limbă,
Cînd parlamentele tuşesc
Pentru o lege strîmbă.

Atunci, te rog, cu mine-n chin
Să mergi spre Libertate –
Nu da, române în român,
Nu da, că-ţi este frate!

Cînd tancuri se pornesc din Est
Să ne îndoaie screaua,
Cînd banii se pornesc din Vest,
Sunîndu-şi tinicheaua.

Cînd mai apoi apar pe rînd
Şperţari de speţă joasă,
Care ne cumpără rînjind
Cu suflet şi cu casă.

Cînd tot se face spre-a ieşi
La-ncăierări în piaţă,
Cînd nu ştim seara de-om veni,
Plecînd de dimineaţă.

Atunci, te rog, nu fi Cain
Şi nu izbi în gloate –
Nu da, române în român,
Nu da, că-ţi este frate!

Cînd vreun călugăr obosit
De-atîta-nstrăinare
Se mai îndreaptă către-un schit
Să pună o lumînare.

Cînd vreun poet din Dumnezeu
Se zbate smuls din sine
Şi stă pe-o margine de hău
Pentru nişte destine.

Cînd vreun soldat înnegurat
Că i-au călcat statutul,
Îşi ia răspunderi de bărbat
Şi vrea să treacă Prutul,

Atunci, m-auzi, nu fi un spîn
Şi nu-l lucra din spate –
Nu da, române în român,
Nu da, că-ţi este frate!

Cînd stelele, clipind, vestesc
Că-i o mutare-n soartă,
Cînd neamurile se unesc,
Să nu se mai despartă.

Cînd n-avem timp şi nici noroc
Să ne trăim viaţa,
Cînd sprijin ni-i un nor de foc,
Care ne schimbă faţa.

Cînd ardem ca nişte făclii
De nevîndut în gară,
Cînd nu umblăm cu viclenii
Pentru popor şi ţară.

Atunci te umple de divin,
Ia-n piept şi sîrmi ghimpate –
Nu da, române în român,
Nu da, că-ţi este frate!

Vîntul

Sînt om, mă aflu între bine-rău,
Bate un vînt prin crengi şi cade greu
Pe greul chin al sufletului meu.

Dar, om fiind, eu ştiu că am un drept
Să nu mă iau cu proştii toţi în piept,
Să-ascult sămaşul care-i înţelept.

Or, cum sămaşi prea înţelepţi nu sînt,
Mă pomenesc: sînt singur pe pămînt
Mă sprijin doar de vînt, numai de vînt.

Ce vînt ciudat, îmi spun, cum este el,
Se-aseamănă cu un copil rebel
Ce vrea să schimbe diavolul în miel.

Şi îmi mai spun, - ce sprijin mi s-a dat? –
Ghivecele cu flori le-a dărîmat,
În casa mea e vîntul împărat.

Umblă din loc în loc, printre chirpici,
Sparge un geam, mai sperie pisici,
Dă de-nţeles, că nu-i chiar de pe-aici.

O, vîntule, de unde-oi fi venind? –
Dai buzna-n casa mea învîlvorînd
Tot aerul şi aburul de gînd.

Tot baţi şi baţi cumplit, de parcă strechi;
De-acu m-ai asurzit şi de urechi,
Trezind în mine amintiri străvechi.

Pe cînd eram în al nelumii cer,
Pe cînd eram o rază de-adevăr
Şi-n jur cădeau gingaşe flori de măr.

O, vîntule din tandru cunoscut,
Eu n-am fost om, un ochi ce a văzut
Edenul cel pe care l-am pierdut.

Acum sînt om pe Terra, dar mereu,
Simt, vînt, cum sufli ca şi Tatăl meu,
Tatăl dintîi ce-i însuşi Dumnezeu.

Ziuă albă

Se face ziuă albă şi încă n-am dormit
Pe-acest pămînt pe care cumva m-am ispăşit.

Privesc tăcută-n soartă, paharul meu e plin,
M-am ispăşit cu-o viaţă de luptă şi de chin.

Ce aş mai spune celui de-alăturea mereu
Ce aş mai spune celui numit îngerul meu,

Tu îmi cunoşti viaţa cam cruntă pe de rost,
Tu, unica mea pază, nu m-ai păzit de prost,

De laş, de hoţ, de fiara ce-n sufletu-mi dădu,
Nu m-ai păzit tu, înger, o nu, şi nu, şi nu!

Acum e ziuă albă, deja a şi venit
În trupul meu de humă e-un sînge obosit.

Încît îmi pare, dacă aş aţipi c-un vers
Tot sîngele meu roşu ar curge-n Univers.

Se face ziuă albă, de-acu nu mai cuvînt,
Cuvînte chiriecii, cînd plec de pe pămînt.

Vînt de toamnă
Fratelui Nichita

Bate vîntul de toamnă, prin care
Nu aud glasul tău cunoscut,
Pentru mine iubirea cea mare
A trecut, a trecut, a trecut.

Cade vulturul fără pereche
Ca şi tine bolnav, obosit,
Pentru mine durerea cea veche
A venit, a venit, a venit.

Între clipa cu braţele pline
Şi-ntre clipa cu rînjet hain,
Între ceea ce trece şi vine
Mai rămîn, mai rămîn, mai rămîn.

Ochiul păsării

Ochiul păsării încă viu
în gura felinei
mă urmăreşte
zile şi nopţi.
O clipă i-am prins
scînteia vieţii
pîlpîind înfiorat –
era divină.

Cai de aur pasc ceaţa...
Fratelui Leonard

Cai de aur pasc ceaţa,
Pe-o astrală coroană,
Înspre moartea-ţi cu viaţa
Mă deschid ca o rană.

Uite-aşa ca şi tine
Stau şi eu într-o casă
Şi la rău, şi la bine,
Cu-a mea umbră la masă.

Ca şi tine cu sete
Sorb cu gura văzduhul,
Din perete-n perete
Mi se zbuciumă duhul.

La un dor mai aparte
Va ţîşni peste minte,
Mă va duce departe,
Mă va curge-n cuvinte.

Fi-voi tot mai adese
Ca şi tine idee
Şi mai pe înţelese,
Decît poate-o femeie.

Căci din ochiul de tină
Pîn-la steaua-ţi sclipindă
Sînt un plîns de lumină
Într-o beznă rîzîndă.

Secerişul

Stau ca un cal răpus în plină vară
Sub cerul care joacă în culori,
Stau într-un lan de maci şi de secară
Şi-aud cum intră-n lan secerători.

Se leagănă, se-nvolbură secara
Şi macii roşii pîlpîie-n delir,
Secerătorii taie toată ţara,
Care ajunge-aproape-un cimitir.

Văd secera în soare cum luceşte,
Cum cade capul macului pieziş
Şi cum secara clar se prăbuşeşte

Pe trupul meu de cal care tînjeşte
De a fi liber, nu-a căra orbeşte
Snopi de secară grei la seceriş.

Cer clar
Nepotului Ioan

Cerul e clar şi viaţa ne adună
Prin ploi, zăpezi, prin care merg mereu,
Da, ne adună viaţa, cînd o lună,
Arată drumul înspre satul meu.

Unde mă-aşteaptă tata, numai tata,
Căci mama mea demult s-a înălţat,
Unde mă-aşteaptă-acasă şi postata,
Pe care nici pînă azi nu-o am arat.

Cerul e clar, de-atîta claritate
Apar sub lună ziduri, temple vechi –
În legătură cu aceste toate
Destinul îmi vuieşte în urechi.

2008-11-17T14:40:00.004+02:00

Populară

Fug clipe, ore, zile, săptămîni,
La tot ce văd îmi iau doar capu-n mîini
Şi mă trezesc păşind printre ruini.

Păşesc, păşesc, dar nu ştiu cum altcum,
Decît ar merge un tembel pe drum
Care-şi priveşte steaua ca pe-un fum.

Păşesc, păşesc, dar nu ştiu cum altfel,
De parcă-n faţa mea păşeşte-un miel
Care îşi duce crucea peste el.

Aşa, mereu păşind prin ploi şi vînt
De-atîtea anotimpuri pe pămînt,
Într-un tîrziu ajung şi la Cuvînt.

Însă Cuvîntul Domnului e greu –
Alege între bine şi-ntre rău,
Încît răspunzi cumplit de darul tău.

Puterile
Pentru artişti

Am zăbovit în ceaţă şi în vînt
Pînă să-mi capăt trupul pe pămînt,
Pînă să mă întreb: Au, cine sînt?

Venit din partea crudului Ereb,
Ar trebui nimic să nu întreb,
Măcar de ce şi luna are gheb?

Dar aspirînd stăngaci către un rai
Eden, pre nume, unde nu e grai
Dar vezi şi-auzi ce ai şi ce nu ai...

Oricum o fi, mă văd printre pitici,
De-acu în mine dau mereu c-un bici
Toţi proştii, că-s cam singur pe aici.

Singurătatea mea nu-i boală grea,
Şi eu nicicui n-o pot împrumuta,
Cînd viii mulţi se scutură de ea.

De morţi nu zic nimic, pentru că ştiu –
Că fiecare-i singur în sicriu,
Cînd prea devreme sau cînd prea tîrziu...

Am zăbovit în vînt şi ceaţă eu,
Singurătatea mi-a fost ghid mereu
Să fiu cu el, cu bunul tatăl meu.

La fel de singur stat-am în genunchi
La fel ca mielul capu-am pus pe trunchi
Şi am primit puteri pînă-n rărunchi.

În lumina lunei
Fratelui Ion Vatamanu

Bate miezul nopţii, frunze cad şi cad,
Şi în astă lume nu e nici un vad,

Colo urlă-un cîine, rage un chefliu,
În lumina lunei eu sînt încă viu.

La un pas de moarte, vreau eu sau nu vrei,
Dar mă înconjoară doar nişte pigmei.

În lumina lunei, am ceva de spus,
Peste-orice femeie tu ai fost mai sus.

Vezi că vine iarna, ciorile cîrtesc,
Eu chiar şi din moarte, încă te iubesc.

Şi te-ntreb de-acolo, unde sînt acum
Cum de mai lăsat-u doar cu versu-n drum,

Uite-n clipa-n care tu m-ai părăsit
Mi-au turnat otravă şi am cam murit,

Însă nu cu totul, răii nu au spor
Cel dedat lui Domnul e nemuritor.

Bate miezul nopţii, Vă salut de sus,
Unde nu sînt răii care m-au răpus.

Cade miezul nopţii, veţi avea un vad,
Căci la noi în raiu frunzele nu cad.

În această seară
Surorii Nina

În această seară aerul e blînd
Mintea se îndoaie, bate gînd pe gînd,

Secole se ducu, fără-a întreba
Cine eşti tu astăzi, cine-ai fost cîndva.

Într-o-aşa cohortă de mîine şi ieri,
Ce-ar conta în lume nişte primăveri.

Cînd priveai în soare, cum priveşte-un mag,
Cînd vedeai pe omul care-ţi era drag.

În această seară în care mai sînt
Şi aspir mirosul dulce-amar şi sfînt.

Într-o mănăstire, unde-ajungi şi chior
Mă întreb, au, care doruri mă dobor?

Am un dor, doar unul, pînă-nzăpezesc
Să-ngăduie viermii, să nu putrezesc.

Că-n oraşul ăsta plin de sclivisiţi
Nu am vrut ca viermii să fie striviţi,

Măcar deaceea că-s plăpînzi şi goi,
Însă-s cei ce ară solul de sub noi.

Între ieri şi mîine, rog pe Dumnezeu
Să nu dea şi viermii în biet trupul meu.

Şi-i mai spun lui Tatăl cel adevărat,
E de-ajuns că viermii lumii m-au mîncat!

În această seară, chiar lîngă amvon,
Chiriecii cîntă-n desperado ton,

Cîntă, cîntă, cîntă fără-a cere bani,
Ei n-au nici prieteni, ei n-au nici duşmani.

Nişte mici fiinţe, la cîntare grei,
Pe oameni i-ajută să cînte şi ei.

Frunza cade-a toamnă, parcă peste vremi
Tu, sora mea dragă, n-ar fi să te temi,

Că vin viermii peste trupul trecător,
Cînd se mai întîmplă oamenii că mor...

Nu te teme, dacă ai visat gîndind
În această seară, cu un aer blînd.

Testament
Fratelui Leonard

Mă-nvinge primăvara cu-al ei zor
De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace,
Ce simplu-ar fi să cad lîngă-un izvor
Din Căpriana, să visez a pace.

Ce simplu-ar fi, dacă n-aş fi cum sînt –
Un grav refuz la patimi trecătoare,
Pentru cei ordinari de pe pămînt
Şi dragostea aproape-i o teroare.

Eu sufăr astăzi pentr-un ordinar
Ce-şi saltă-o reputaţie precară,
Dar cum iubirea e din cer un dar,
Mă-nvinge astă verde primăvară.

Totul e verde-n faţa mea şi tot
Impune bucurie, nu durere,
Iar eu mă duc, precum se duse Lot,
Sodoma şi Gomora-s în putere.

Eu merg pe-un drum ce nu se-arată lent,
În urma-mi sarea arde orice stare,
În urma-mi pe-acest drum incandescent
Răsar doar monumente mari de sare.

Mă-nvinge primăvara cu-al ei zor
De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace,
Ce simplu-ar fi să cad lîngă-un izvor
Din Căpriana, să visez a pace.

Ce simplu-ar fi, dacă-aş trăi cumva
Mai altfel, mai supus, mai cu momentul,
Dar eu nu pot, şi toată viaţa mea
E-o lacrimă ce-şi curge monumentul.

Şi merg, şi merg, tot merg în infinit,
Şi sufletul nu-mi las nici într-o gară,
Merg către-un frate-al meu cel mai iubit
În cea mai verde-n lume primăvară.

Merg către-un frate-al meu dinspre-un pustiu
De stare, de gîndire, de candoare,
Merg către-un mort mai viu ca orice viu
Care mă-aşteaptă ca pe-o sărbătoare!

Rămîi cu bine, lume, şi rămîi
Cu o enormă, groaznică ruşine,
Că de la ziua ta, din cea dintîi,
Poeţii nu avură loc în tine.

Rămîi şi tu, biet trăitor sub vremi,
Ce m-ai trădat dintr-o tocmeală-a pieţii,
Ce primăvară, Doamne, de te temi
Că dai în Dumnezeu, lovind poeţii!

Ei, cei mai puri, au fost cei mai blamaţi,
Ei, cei răniţi, cîntat-au chiar şi rana,
Ah, de-am să mor, vă rog să mă-ngropaţi
Sub un stejar, din dor, la Căpriana.

De Florii
Fratelui Nichita

Fulgeră, tună, gloduri pînă-n gleznă,
Un car mai trece c-un sicriu bizar,
Pe strada Maica Domnului e beznă,
Nu arde nici măcar un felinar.

Dar eu nu zic nimic, mă bucur foarte
Că mi-am salvat copiii de înec,
Poeţii de viaţă nu au parte
Eu înţeleg că trebuie să plec.

Stau pre-ndelung pe-o vale noroioasă,
Labiş a fost cu cerul mai atent,
El n-avu-n Bucureşti măcar o casă,
Eu am o casă-n care plouă lent.

Azi fulgeră, precum îmi place mie,
Şi tună-aşa, precum le place lor,
Şi basarabii mor pentru frăţie,
Şi fraţii urlă pentru-un solo-n cor.

Ştiu, n-am greşit în felul cum gîndescu,
Dar toate le-a alege rîul Stix,
Dacă a fost nebun un Eminescu,
De ce o Lari ar fi chiar pe fix?

Pe fixul cui de mediocritate?
Pe fixul căruia partidic joc?
Ah, cînd pojarul arde în cetate,
Au, pot să-arunc cu ei şi lemne-n foc?

Cine sînt ei? Fiinţe cu durere,
Cu tinereţi furate-n puşcării,
Cine sînt eu? O viaţă ca o fiere,
Cu tancurile-n loc de jucării.

Da, între noi există-o legătură
De suferinţă, nu de joc tehui,
Dar ei, răniţi, vor neamului fractură,
Dar eu, rănită, voi o şiră-a lui.

Aceasta-i tot, cu-aceasta se consumă
Subiectul tragic între bine-rău,
Iubesc, precum şi dînşii ţara-mumă,
Dar o iubesc cum cere Dumnezeu.

Şi nu cum cere dracul, ca-ntr-o vrajă,
De-a da mereu în tot ce-i românesc,
De-a satisface ochiul cel de strajă
Cu care toţi străinii ne privesc.

Fulgeră, tună, cerul e ca pita
Şi nici un felinar, ca în pustii,
Tu ce mai faci în cerul tău, Nichita?
Mi-e dor de tine, astăzi, de Florii.

Acum e noapte, cerul e-n furtună,
Plouă şi-n casa mea c-un ritm astral,
Pe strada Maica Domnului, e lună,
O lună luminînd la toţi egal.

Nu-i felinar, e-o lună, însă, mare,
Nu e noroc, însă e-un mare dor,
Mi-e dor de tine, gata-s de plecare,
Eu înţeleg că trebuie să mor.

Eu, luptătoare, - ajung diversiune,
Eu, iubitoare, - un moft de ordinar,
Nu mai rezist, mi-e inima tăciune,
Iar creierul, de parcă-i stins cu var.

Mă mişc prin casă ca-ntr-un văl de ceaţă
De vers sînt încă plină ca un stup,
Dar trupul meu de-acu-i scăzut de viaţă,
Dar sufletul se rupe-ncet de trup.

E de ne-admis să mi se fure dota,
Partea-mi de zbor prin arbori şi prin vînt,
Pe cînd Cristos porneşte spre Golgota
Şi de Florii ies şerpii din pămînt.

Aşadar, plec, la fel precum odată
Plecat-a Labiş dinspre iad spre rai,
În ţara asta groaznic încercată,
Ce-nseamnă un poet pentru-un tramvai?

Pe strada Maica Domnului e ploaie
Şi-un car mai trece c-un sicriu de brad,
Şi se aud căzîndele şuvoaie,
Dar lacrimile-mi nu se-aud de cad...

Destinul iubitorilor de neam
Fratelui Grigore

E Paştele Blajinilor, Grigore,
Un Paşte ca şi tine de blajin,
Iar viaţa-mi nu-i pe zile, e pe ore
Şi mor, şi-nviu, şi nu-i mai mare chin.

Cît de frumoasă-i astă primăvară
Şi o privesc prin geam cu mult regret,
Iar viaţa mi se-mprăştie fugară –
În lume e străin orice poet.

Străini sîntem şi noi ce nu o dată
Am apărat românii de străini,
Şi-acum ni se întoarce drept răsplată
Înjurătura fraţilor români.

Ne urlă dintr-o sete de putere,
Pe noi, ce libertate am dorit,
Pe noi, ce-am stat printre mitraliere
Şi din maşini aprinse am ţîşnit.

Pe noi ne-njură, Grig, cum naiba iese,
Cînd hăituiţi şi ierni, şi primăveri,
Nu-am fost pentru-un partid cu interese,
Ci pentru interesul unei ţări?

Cum iese, frate, mintea mi se-nmoaie
De la aceste mreje diavoleşti,
La Chişinău, noi – calul de bătaie
Şi iarăşi noi bătuţi – la Bucureşti?

Păi, iese, frate, iese la-ndemînă
Unor vînduţi, uitaţi de Dumnezeu,
Se pare, ne lucrează-aceeaşi mînă
La Bucureşti, ca şi la Chişinău.

Aceeaşi mînă şi pe-aceleaşi coale
De ziar cu spectru antiromânist,
Ce vine dinspre Internaţionale
Şi îl aduce-n lume pe-Anticrist.

E Paştele Blajinilor, e casta
Cinstire-a celor morţi, chiar şi străini,
Cît de frumoasă-i primăvara asta,
În care am fi fost printre blajini!

Da, am fi fost şi-n parc, şi-n străzi, şi-n piaţă,
Făcuţi, precum mulţimea, mototol,
Dar cîte ori văzut-am moartea-n faţă,
În jurul nostru se crea un gol.

Un gol, un vid cumplit de apărare,
Deschis de undeva dinspre Arhei,
Un cerc ciudat, o aură, o stare,
De parcă salvatoare de idei.

...Ard lumînări de Paşte pe sihastre
Morminte unde Nistru curge-atent,
Unde e floarea naţiunii noastre
Trimisă-n luptă fără armament.

Trimişi într-un război de mîntuială,
Ce n-avu sens să fie declanşat,
Sîngele nevărsat în capitală
La margine de Nistru s-a vărsat.

Frate Grigore, mi se face pară
În suflet şi mă ia un foc buiac,
Pe cînd mureau băieţii pentru ţară,
Ţarii trăgeau la vodcă şi coniac.

Şi mai rîdeau, şi mai făceau şi bancuri,
Avînd de gardă cîte-un ienicer,
Cînd oase de copii trosneau sub tancuri,
Cînd sîndele striga pînă la cer!

Mi s-a scîrbit de-această lume, frate,
Deşi de sus e-al apărării cerc,
Unii se luptă pentru libertate,
Iar alţii pentru-un ieftin feerverc.

E paştele Blajinilor, Grigore,
Şi moarte n-am, şi viaţă tot nu am –
Şi nu trăim pe zile, ci pe ore
Destinul iubitorilor de neam.

Ploaie şi sînge
Fratelui Nicolae

Ştiu că îţi place ploaia, Nicolae,
Şi mai ales acea cu stropii mari,
Poate-a da Cerul şi Unirii ploaie
Ca pe la voi pe-acolo-n Bişcotari.

Încă din anii studenţiei, frate,
S-a înţeles că noi sîntem români,
Şi pe-unii ne-au mîncat la facultate,
Şi pe-alţii ne-au împins din ea la stîni.

Ce ne-a ţinut în astă vitregie
A unei vieţi de-ostateci neangajanţi,
Poate doar firul sfînt de poezie,
Ce ne elibera sub ocupanţi.

Cum ocupat-au tot cu-ale lor trupe
Oraşe, sate, somnul meu şi-al tău,
Dar spiritul, cînd dat-au să-l ocupe
S-au poticnit de însuşi Dumnezeu.

Aici le-a fost hotarul de-ncercare
Şi dat-au înapoi cu pas mişel,
Căci Dumnezeu limbi face şi popoare,
Şi iarăşi le desface numai El.

Dar cum călăul jertfa şi-o vînează
Pînă n-o vede-ntinsă-n ţintirim,
Ei iar se-ntorc la deşucheata frază
Că moldoveni şi nu români ne ştim.

Cum de mai pot să răstignească plînsul
Celor trimişi în stepele ruseşti,
Românilor, smulşi de pe tot cuprinsul,
Cuprinzătoarei Patrii Româneşti.

Uite că pot, pentru un blid de linte,
Ei, cică-s alţii, ruşi, americani,
Dar nu români şi nu le dă prin minte,
Că-a se nega înseamnă-a fi satani.

Ştiu că îţi place ploaia, Nicolae,
Şi mie-mi place ploaia s-o ascult,
Poate-a da Cerul şi Unirii ploaie,
O ploaie aşteptată de demult.

De nouăzeci ani bătuţi de timp şi-o rană,
De nouăzeci ani bătuţi de timp şi-un dor,
Vai, sîrma de pe Prut e-acea coroană
Pusă pe-un cap de neam nemuritor!

Precum pe capul lui Cristos odată...
Curg dungile de sînge peste frunţi,
Ştiu că îţi place ploaia cea măşcată,
Deocamdată-avem doar stropi mărunţi.

Mărunţi de tot şi sîngele- şiroaie
Mai mult chiar decît apa ar ţîşni,
Ştiu că îţi place ploaia, Nicolae,
Şi cea cu stropi măşcaţi curînd va fi.

Va fi cînd răbufni-vor toţi odată,
Răniţi, scuipaţi, înfometaţi şi goi,
Va fi o ploaie rară, minunată,
Chiar şi cu KGB-ul după noi!

Şi în cea ploaie rară, Nicolae,
Cu stropii mari ca ochii noştri-amari,
Hora Unirii vom dansa-o-n ploaie,
Ca pe la voi pe-acolo-n Bişcotari.

Vînt dinspre tării
Fratelui Adrian

O, bună ziua, culme-asediată,
Nu ştiu ce zic mişeii prin străini,
Dar ştiu că poezia ta cîntată
Trezit-a-n Basarabia români.

O, bună seara, pajişte amară,
Nu ştiu ce zic străinii prin mişei,
Dar ştiu că dacă nu încapi în ţară
Înseamnă: Ţara nu-i în matca ei.

Şi nu-i într-adevăr, sînt numai spume,
De-a o aduce, nu există-un plan,
Şi-atunci e clar de ce în astă lume
Sîntem cum sîntem, frate Adrian!

Venii la Bucureşti, voind Unire
Din Apuseni şi pînă în Carpaţi,
Şi am ajuns să văd cu uluire,
Sălbatica bătaie între fraţi.

Fraţii nu vor Unire, ci putere,
Unirea la alegeri e-un acid,
Pe urmă nu-i decît un scai, o fiere
Sau şi mai rău – nu e decît un rid.

Un rid din opt-şpe, rid de bătrîneţe,
Ce sperie băieţii haţachii,
Care încep a face feţe-feţe
Şi scuipă pe dureri şi poezii.

Venii la Bucureşti cu tot noianul
Asupra-mi de giganţi şi de pitici,
Un glonte-n frunte mi-ar fi vrut duşmanul,
Numai să nu ajung pînă aici.

Dar glontele întîrzie în armă,
Dar sufletul întîrzie în trup,
Dar eu mai am un adevăr ce sfarmă
Această lume pusă pe calup.

Dar eu mai am un sprijin de departe,
Dinspre doi fraţi plecaţi către o stea,
Care nu-mi vor îngădui o moarte
Decît doar prin apoteoza sa.

Acu mă-ntreb eu, dragă Adrianu,
Şi întrebarea mea e cu ecou,
Neamul ce-a dat pe Ştefan, Brîncoveanu,
Au nu mai poate da nici un erou?

Ba poate da, se înfioară glia,
De-un strigăt ce ajunge pîn-la cer
La Tiraspol: „Trăiască România!”
Vreo cinci eroi strigă din cuşti de fier.

Şi-n alte cuşti mai stau vreo alţii nouă,
În singulare cuşti de-apostolat,
Şi fruntea viitorului e-n rouă,
Şi România nu-i de cumpărat.

O, bună ziua, culme-asediată,
Şi bună seara, şes de-un verde-amar,
Începe-un vînt dinspre tării să bată,
Memoria se scutură de var!...

Pe Dîmboviţa –cocorul
Fratelui Anatol

O, frate Anatol, nu cred în fraţi,
Călătoriţi din iarnă pînă-n vară,
Încremeniţi la suflet şi blazaţi,
Cu toate alifiile trataţi,
Care se dau drept iubitori de ţară.

Mărci şi dolari prin pungă zornăind,
Privesc de foarte sus la noi, poeţii,
Şi-n mintea lor nu au decît un gînd,
Ca prin convenţiuni convieţuind
Să-aducă ţara asta pradă pieţii.

Şi după ce s-o vinde la mezat
Şi după ce i se va frînge şirea,
S-apară ei din calp anonimat,
S-apară ei c-un mîndru nechezat
Şi să ne-ofere grabnic fericirea.

Dar bietul neam, ce vină ar avea
Că ăştea dau moşia de vînzare,
Dar bietul neam gîndeşte-n sine-aşa:
Că sărăcie ar mai îndura,
Dar nicidecum a fi de cumpărare.

Blazaţii stau picior peste picior
Şi-aşteaptă tronul printr-o sărăcie,
Ci-a dat nişte eroi acest popor,
Tot el urmat-a suferinţa lor,
Fără a se gîndi la bogăţie.

h, frate Anatol, curînd, în mai,
Începe-vor mişcările de stradă
Şi vei plăti tu, care vină n-ai,
Şi voi plăti eu, care prin viu grai,
Am să le spun ce cred la toţi grămadă:

„Eu văd că sînteţi de duşmani porniţi,
Spre a vă vinde calul şi nevasta,
Eu văd că sînteţi groaznic rătăciţi,
Eu văd că credeţi, de mă omorîţi,
Că veţi trăi mai bine după asta.

Azi credeţi astfel, cînd cu piatra daţi
În cel ce vede ce va fi şi mîine,
Veniţi-vă în fire, sîntem fraţi,
Priviţi din Apuseni pînă-n Carpaţi
Vă va huli întreaga românime.

Izbiţi-mă, precum aţi mai izbit
Şi-n Eminescu cu un veac în urmă,
Dar vă întreb, din toţi cîţi au trăit,
Cine mai mult ca dînsul v-a iubit,
Visînd o naţiune, nu o turmă?

Or, încă turmă sînteţi, fraţii mei,
Boncăluindă, cruntă ca stihia,
Şi îndărătul vostru stau mişei,
Plătiţi de străinime cu bani grei
Ca să se-nstăpînească-n România!..”

Acestea fiind spuse, Anatol,
Din dragoste şi chiar din îndurare,
Se vor porni spre mine rostogol,
Mă vor dori un trup de suflet gol,
Lovindu-mă pîn-la anihilare.

Şi după ce barbar vor fi trecut
Pe ochii mei, pe faţa-mi cu piciorul
Se vor cruci de ceea ce-au făcut,
În clipa cînd de dincolo de Prut
După-al meu suflet va veni cocorul.

El va pluti pe morţi şi trădători,
Peste-al meu trup, peste procesiune,
Apoi de pe pămînt şi de prin nori
El va chema tot neamu-i de cocori
Şi turma se va face naţiune.

Tu ce vei zice, frate chinuit,
Trecut şi prin Siberia, nefasta,
Tu, Anatol, privi-vei amărît,
Cum un cocor trimis din infinit
Îţi duce sora de pe lumea asta...

Pledoarie pentru reintegrarea neamului românesc

2008-11-14T12:49:00.002+02:00

Stimaţi colegi,
Iată că vine Crăciunul cu luminile şi cu bucuriile sale. Românii din ţară chiar dacă o duc greu, măcar au dreptul la limba şi la istoria lor. Românilor fără ţară şi acest drept li s-a luat.
Precum v-am vorbit de atâtea ori încă din 1992 şi până acum dacă România nu va sprijini populaţia românească din Basarabia şi va ajunge iarăşi la limba rusă, limbă de stat. în semn de revanşă că n-a mers proiectul rus de federalizare şi că mai ieri a venit ţarul Putin pe meleagurile moldave din cauza rezistenţei românilor, dar neîndoielnic şi a implicării organismelor internaţionale, Parlamentul chişinoian de orientare prorusă, a decretat limba rusă o a doua limbă în stat.
Se întâmplă exact ce s-a întâmplat după cotropirea acestui teritoriu românesc în 1940. Limba română sau aşa-zisă moldovenească, cum o numesc mancurţii autohtoni şi colonizatorii, va fi împinsă iarăşi la bucătărie, iar limba rusă se va aplica cică "în toate sferele vieţii statului şi societăţii". Şi când te gândeşti că în anii 1989-1990-1991, Parlamentul de la Chişinău era al parlamentarilor de orientare naţională, al parlamentarilor unionişti, limba română era limbă de stat pe numele ei adevărat. Când te gândeşti că eram atât de aproape de clipa de graţie a reunificării! dacă şi conducerea României ar fi fost pe fază, s-ar fi sincronizat cu mişcarea de eliberare şi de reîntregire naţională din Basarabia.
România, din păcate, era măcinată de lupte, de un soi de război civil pentru acapararea puterii de către un grup de interese sau altul, iar nu animată de ideea majoră a reunificării teritoriilor româneşti. Şi atunci e firească pe deplin recunoaşterea unui stat în stat, abandonarea românilor basarabeni, abdicarea de la idealurile naţionale.
Dar cum să se realizeze planul naţional-strategic, îndeplinit cu o consecvenţă patriotică lună de lună, an de an, de către diplomaţia românească, dacă în vizorul potentaţilor vremii e goana după putere şi înavuţirea grabnică. Patrioţii de pe o parte şi de pe alta a Prutului au fost între timp lăsaţi într-un con de umbră, chiar anacronici pentru că vorbesc în pustiu despre idealurile naţionale.
Dar mai puţin anacronici par atunci, ba chiar tragici, când sunt eliminaţi pe rând de pe Terra, din viaţa social-politică cât şi din viaţa ca atare.
Că şi sufletele celor dispăruţi mai strigă pe undeva, dincolo de lume, pentru dreptate şi unitatea românilor, nu-i priveşte pe ticăloşii îmbuibaţi pe sudoarea, lacrimile şi sângele acestui popor.
Dar vorbeam de un plan strategic în privinţa reunificării teritoriilor româneşti, pe care conducerea României, deşi beneficiază de savanţi de notorietate mondială, de buni diplomaţi, nu l-a vrut şi nu l-a făcut încă. Colonizatorii însă nu au dormit, nu s-au lăsat duşi de valul timpului. Planul lor de a extinde mişcarea de influenţă a Rusiei până în Balcani începând cu imperiul ţarist, trecând prin imperiul sovietic şi ajungând la imperiul rus a rămas acelaşi în esenţa sa, modificându-şi doar unele elemente şi culori; în dependenţă de epocă şi situaţii.
Pe dictonul "Dezbină şi domneşte" s-au bazat strategii ruşi propunând proiectul federalizării Basarabiei care încă nu se ştie dacă nu va fi impus din nou. Imperialiştii pur şi simplu aşteaptă momentul oportun.
Parcă nu tot la fel aştepta şi Stalin?! Din 1924, după ce a pus gheara pe Transnistria şi până în 1940, după ce a înhăţat şi Basarabia.
Pe un alt dicton se bazează aceiaşi strategi ruşi, când fură sufletul popoarelor în care intră, iar sufletul popoarelor este limba, cuvântul. Şi iată că trebuie să vă spun: dacă pe teritoriul U.R.S.S., fostei URSS, erau până de curând, până în anul acesta, peste 130 de etnii, acum au mai rămas 75, din cauza asimilării forţate.
Această asimilare forţată se îndeplineşte în zilele acestea şi la Chişinău. Tactica panslavismului este perfidă şi atroce. E a unei viclene fiare de pradă sau şarpe boa. Întâi înghite victima, după aceea o mestecă încet până la digerare şi până la asimilare completă.
Şi ce facem noi, românii din ţara mamă? O lăsăm pe biata Basarabie, aşa mestecată încet, cu poftă, să rămână fără limbă, istorie, date, fără memoria originilor sale latine? De la o vreme constatăm cu amărăciune că românii basarabeni şi bucovineni sunt folosiţi doar ca piese de decor cu anumite ocazii politice. În rest, clasa politică actuală manifestă o indiferenţă totală faţă de ei şi problemele lor.
Dacă mai continuă această fatală indiferenţă, vom fi nevoiţi să apelăm la cronicile neamului românesc din Basarabia, care adeveresc fără tăgadă şi cu peceţi domneşti cui aparţin aceste pământuri. În aceste cronici se arată moşiile dinastiei boiereşti din părţile Moldovei care sunt de sorginte română şi nu de origine slavă. Şi cu aceasta nu se glumeşte, căci ţine de începuturile neamului nostru şi continuă până hăt încoace, cu descendenţi şi în zilele noastre.
Şi am să dau un singur exemplu, al vistierului Constantin Roşca care a cumpărat tot Chişinăul pe râul Bac, tot judeţul Lăpuşna, "ca să fie ocină şi cumpărătură cu toate hotarele, cu toate veniturile care sunt pe ele, copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor şi întregului său neam, neclintit niciodată, în vecii vecilor". Iaşi, 1616.
Iată, din acest neam Roşca mă trag şi eu, cu toată familia mea. Dar asta e altă vorbă.
Da. O spun fără înconjur: dacă nu mai avem patrioţi care ar putea să stingă setea de putere şi să-şi sacrifice interesele minore pentru reîntregirea neamului românesc, vom apela, repet, la rădăcinile noastre, la adevărul istoric, la dreptul nostru asupra acestor pământuri în care sunt îngropate oasele strămoşilor noştri.
Mulţumesc.

Despre şansa pierdută de reîntregire a României şi politica dusă de Rusia şi Germania.

2008-11-14T11:21:00.000+02:00

Stimaţi colegi,
Credeam că, odată condamnat Pactul Molotov-Ribbentrop în decembrie 1989, am scăpat, în sfârşit, de imperiul sovietic. Dar, iată că, sub ochii noştri trişti, fostul imperiu se reface rapid la loc, atât că are alt nume: Imperiul Rus.
Dar ceea ce e mai curios în această situaţie, de interes internaţional, e jocul politic al doamnei cancelar al Germaniei, Angela Merkel. Da, înţeleg, e absolut firesc faptul ca un spion KGB la nemţi să cunoască limba germană, iar o femeie din fosta RDG să cunoască limba rusă şi să vorbească ambii, într-o limbă şi alta, foarte amical.
De altfel, şi eu cunosc limba rusă, aş putea spune, la modul perfect, căci am tradus din Puşkin, Lermontov, Esenin, Bloc, Ahmatova etc. însă, această iubire a mea pentru literatura rusă nu înseamnă că îmi place şi imperialismul rusesc!
Conform Bibliei, nici un neam nu trebuie să-şi permită luxul de a cotropi teritorii străine. Or, ruşii şi-au permis acest lux, răpindu-ne Basarabia şi Bucovina, prin pactul comunisto-nazist Ribbentrop-Molotov. Şi vânduţii autohtoni i-au ajutat pe cotropitorii străini cu brio să-şi desăvârşească opera deloc idilică, ci monstruoasă.
Aşa se face că am pierdut două şanse istorice de reunificare a României. Şi să nu uităm că strigă sângele românilor până la ceruri, căci au murit milioane de români din 1940 pînă în 1953, apoi au murit mii de români în inegalul război transnistrean româno-rus din 1992.
Dar care au fost acele şanse istorice: declararea independenţei Republicii Moldova vizavi de Imperiul Sovietic, iar nu faţă de România, cât şi a puciului de la Moscova, când ruşilor nu le păsa ce se întâmplă în alte părţi. pălălăia focul chiar cetatea lor.
Recent, doamna cancelar Merkel se întâlneşte la Kremlin cu tovarăşul Putin. Mai bine aş zice Putină, căci strămoşii lui au fost din suita lui Dimitrie Cantemir, prieten cu Petru I la Sankt-Petersburg, după năvala turcilor (Ziarul moscovit "Argumentî i factî").
Această suavă cochetărie politică între doamna Angela şi domnul Vladimir, pentru mine, cel puţin, dacă nu şi pentru alţii, e un pic ciudată, ca să nu spun deranjantă. Deja vuieşte presa, deja tună televizorul despre această amiciţie.
În cazul dat, pe mine mă interesează mai puţin Putin, pentru că ştim foarte bine duhul imperialist al ruşilor, unde pun ei cizma, cu greu se mai duc. Mă interesează, însă, de ce doamna cancelar Merkel, atât de feminină, se pare, a uitat de RDG şi de zidul Berlinului şi pune interesele economice ale ţării sale mai presus de datoriile de onoare pe care le are Germania faţă de naţiunile cotropite de Rusia în urma pactului sovieto-german.
Întrebarea mea e foarte simplă: cam unde poate duce această prietenie Merkel-Putin. Germania s-a reunit, România încă nu. Basarabia şi Bucovina, deocamdată, nu o interesează. Iar aceste părţi de ţară sunt paralizate, pur şi simplu, de Moscova şi Kiev.
În urma războiului din Transnistria au rămas răni nevindecate, au rămas pe drumuri copii fără părinţi, cărora numai foştii combatanţi din conflictul transnistrean le mai poartă de grijă.
Cred că o femeie care naşte copii, iubeşte toţi copiii acestei lumi. Bănuiesc, şi doamna Cancelar îi iubeşte. Germania e una din ţările care alături de Rusia în 1939 ne-a lipsit de pământurile străvechi, Basarabia şi Bucvina. Ar fi cazul, acum, să ne ajute ca, la fel cum a căzut zidul Berlinului, să cadă odată şi odată şi sârma de la Prut!
Vă mulţumesc.

Rememorarea unor momente importante din istoria recentă a Basarabiei.

2008-11-14T11:20:00.000+02:00

Stimaţi colegi,
A început, ca de obicei, în fiece an, luna Basarabiei în România, cu slujbe în biserici, cu manifestări la casele de cultură, cu peregrinări pe locurile reunirii ţării din 1918.
E bine că în întreaga ţară-mamă se dă atenţia cuvenită marilor patrioţi reunificatori, dar era şi mai bine, dacă ţara-mamă ar fi fost pe fază în anii de foc - '88, '91 - anii marii mişcări de eliberare naţională din Basarabia, când s-au pierdut două şanse de reîntregire.
Am spus şi o mai repet: de-ar lupta românii basarabeni încă 100 de ani, totuna nu ar fi în stare să învingă mastodontul din Est, cu Armata a 14-a în coastă, fără ajutorul românilor din ţara-mamă.
Iată de ce am venit aici: pentru a sensibiliza opinia publică. Şi, ce-am găsit? O clasă politică amorfă, pornită pe înavuţire, dintre care un mic segment s-a dovedit a o constitui patrioţii.
Trebuie neapărat să vă prezint câteva crâmpeie din istoricul luptei pentru eliberare şi reîntregire, luptă la care au participat generaţii, începând cu '40 până acum; generaţii întregi, dintre care unele trimise în gulagul siberian, semănând drumul cu oase până în Siberia, altele în puşcării. Iar generaţia mea, a românilor din anii '48-'49, a vrut un altfel de viaţă, a vrut a se bucura de o viaţă normală în Basarabia, dar nu a fost cu putinţă. De ce? Pentru că au fost lideri şi soldaţi în conducerea mişcării de eliberare naţională. Şi s-a întâmplat să apuce căi străine! Eu, personal, în ţară, primesc nişte modalităţi de a fi răsplătită pentru sacrificiile şi serviciile aduse Ţării Româneşti, încât, pur şi simplu este jenant pentru toţi colegii mei de luptă şi de breaslă din Basarabia natală.
Se ştie - mai cu seamă de către istoricii de pe ambele maluri ale Prutului - că, până în anii '88-'89, românii basarabeni au îndurat suferinţa de a nu vorbi în limba maternă, de a nu cunoaşte istoria neamului românesc, de a nu gândi, pur şi simplu, ca nişte fiinţe libere.
Generaţiile colonizate decenii la rând, însă, au avut parte nu numai de moarte morală, ci de moarte fizică, în sfârtecata Basarabie veneau de pe aiurea, chiar şi din Afganistan, zeci, sute, mii de sicrie de plumb; plumb, plumb, plumb - à la Bacovia. Sicrie de plumb sigilate, în care nu se ştia ce se conţinea din fiinţele copiilor noştri. Şi, atunci, un duh mai puternic decât al oamenilor, se izbi de sufletele noastre, ne cuprinse într-atât, încât chiar pe 8 martie 1988, noi, femeile de la Liga creştin-democrată a femeilor din Moldova, am organizat primul miting neautorizat de autorităţi, cu cerinţe clare: copiii noştri să-şi satisfacă serviciul militar acasă; copiii noştri nu sunt carne de tun pentru alţii.
Din câte îmi amintesc, acea imensă coloană de femei, sute de mii de femei din toată Basarabia, se întindea de la gară până la Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei. Şi atunci au căzut multe capete de conducători, vânduţi intereselor străine. Şi, tot în acel an, au avut loc alegeri în Sovietul Suprem al U.R.S.S. Bineînţeles, eu, ca persoană organizatoare a mitingului, mă aflam sub anchetă. Nu aveam dreptul să particip la alegeri. A venit atunci o echipă specială de la Moscova, în frunte cu un tovarăş, un grangur mare, o fi fost colonel sau general, Eduard Kiseliov, care se ocupa de interogări. Şi-a permis acel Kiseliov, la unul dintre interogatorii, chiar să mă întrebe, având în faţă nişte cărţi ale mele, traduse în limba rusă: "sunteţi o bună poetă, noi am putea să vă traducem în toate limbile lumii. La ce vă trebuie aceste mişcări politice, din cauza cărora vă aşteaptă puşcăria? pentru că aţi încălcat ordinea publică." La care întrebare i-am răspuns: "şi la ce mi-ar folosi mie toate limbile lumii, dacă eu nu aş mai avea pentru cine scrie în limba mea, română?" "Păi, de ce nu aţi putea scrie şi în română?" - mă întreabă grangurul KGB-ist. "Pentru că voi ne ucideţi copiii pe fronturile voastre."
Însă, acel Eduard Kiseliov era un trimis al KGB-ului din Moscova, ceva mai inteligent decât slujitorii Filialei KGB din Chişinău. Şi-a dat, pesemne, seama că eu nu mă vând nici pentru toate cărţile din lume, traduse în toate limbile. Precum s-au vândut sau mai au de gând să se vândă, unii scriitoraşi de mâna a doua, actualmente făcând elogii generalilor ruşi.
Şi, atunci, acel tip inteligent de la Moscova, mi-a spus: "ce să facem, doamna Lari, cu acest caz al dumneavoastră?" "Clasaţi-l! ca să pot participa la alegeri." "Am şefi mai mari peste mine. Nu pot." "Atunci, spuneţi că nu aveţi la îndemână toate probele, ca să am timpul necesar de a participa la alegeri."
Era o discuţie uluitoare între un colonizator şi un colonizat. Dar, din cauza acelei anunţate perestroici şi glasnosti, chiar şi oamenii de calibru mare, precum el, nu putea, aşa, una-două, să aresteze o femeie care a militat pentru dreptul la viaţă al copiilor unui ţinut colonizat - ţinutul basarabean. Aşadar, am participat la alegeri şi le-am câştigat, în faţa a 15 nomenclaturişti, toţi bărbaţi de pe la Comitetul Central al PCM, al comitetelor locale, procurori, şefi de pe la secţiile de cultură etc.
Şi, astfel, întrebarea mea, stimaţi colegi, către dumneavoastră, de exemplu, ar suna cam aşa: păi, cum vine treaba asta? Care intelectual, muncitor, ţăran din Basarabia, ar fi votat o femeie decăzută, o epavă, o bolşevică, o comunistă, o k.g.b.-istă, precum zice anonimul sau anonimii din Revista "România Mare"? Nimeni! Oamenii mă cunosc. Oamenii ştiu că, împreună cu toţi colegii mei de breaslă şi de luptă, liderii Mişcării de Eliberare şi Reîntregire Naţională din Basarabia, le doream binele, le doream libertatea şi neatârnarea faţă de străini. Aşa a fost în acei ani grei - '88-'89.
La Uniunea Scriitorilor, între timp, s-a concentrat elita intelectuală din toate domeniile, făcând programul minim şi programul maxim al mişcării. Programul minim cuprindea: limba română - limbă de stat, grafia latină, istoria românilor, armata naţională, însemne naţionale. Programul maxim avea un singur punct: reunificarea naţională, prin independenţă faţă de U.R.S.S. şi alipirea Basarabiei la ţara-mamă.
Programul minim a fost îndeplinit cu brio, cu începere de la 31 august 1989 şi până la 27 august 1991, când s-a întâmplat să fim lăsaţi de izbelişte. De către cine credeţi? De către România. Fapt care a şi declanşat războiul transnistrean.
Acei oameni care aveau în mâini pârghiile puterii de decizie la vremea respectivă în România au recunoscut un stat în stat - Republica Moldova, adică aceeaşi R.S.S.M., atât că fără doi de "S".
Iată, am în faţă, şi vi-l şi prezint: Monitorul Oficial al Sovietului Suprem al U.R.S.S., în care sunt publicate dezbaterile cu privire la Pactul Molotov-Ribbentrop, precum şi alocuţiunile mele în ce priveşte rapturile teritoriale săvârşite de U.R.S.S. împotriva României.
Atunci, vă întreb încă o dată: cum pot eu fi "k.g.b.-istă", "comunistă", "machitoare bolşevică"? Plus de asta, mi-au ucis şi fratele aceşti k.g.b.-işti, la 24 de ani.
Ţara mamă, România, prin factorii ei decisivi, a preferat să tacă şi să se ascundă într-o indiferenţă suspectă şi intolerabilă. În felul acesta, au fost pierdute două şanse istorice de reunificare a ţării. Se zice că vremurile grele au nevoie de oameni puternici. Dar, când oamenii puternici, care au ridicat şi au salvat mulţimi, cu riscul propriei vieţi, printre tancuri şi mitraliere, sunt lăsaţi singuri pe câmpul de luptă de către fraţii lor de suflet şi de sânge, fără voie te pomeneşti că nu-ţi mai rămâne nimic, decât să pleci din lume în sine şi de a te sfătui numai cu Dumnezeu.
Vă mulţumesc.

"Prezentul lucrează în favoarea viitorului".

2008-11-14T11:12:00.000+02:00

Stimaţi colegi,
Deşi memoria colectivă este eternă, din când în când trebuie să o retrezim în actualitate, la momente care ţin de viaţa noastră de toate zilele, ca să vedem dacă nu am uitat, cumva, lucruri importante, lucruri pe care nu avem dreptul să le uităm "..
Acum şi aici, aş voi să împrospătez memoria noastră cu privire la evenimentele care ne-au marcat destinul ca popor pe Terra. Aşadar, 28 iunie 1940, dată fatidică pentru poporul român, scrisă cu litere de sânge în istoria României, dată la care au nimerit pe mâna Rusiei şi a Ucrainei pământurile româneşti: Basarabia, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor.
Spuneam, cândva, în Parlamentul URSS, că nici constituţia stalinistă, cea mai reacţionară, din 1936, nu admitea rapturile teritoriale şi fondarea unor state pe teritoriul statelor cotropite, am spus-o şi în Parlamentul Republicii Moldova, dar faptu-i împlinit. România a recunoscut Republica Moldova, în 1991, ceea ce consolidează şi mai mult status - quo-ul nelegiuirii din 1940. Să ne punem o simplă întrebare: s-a schimbat oare în bine situaţia românilor dintre Prut şi Nistru, o dată cu declararea pompoasă a suveranităţii? Faptele dovedesc altceva: că unica deosebire între republica sovietică de ieri şi cea suverană de azi constă în absenţa a două litere "S" şi "S". În loc de RSSM, e Republica Moldova.
Cu o asemenea clasă politică mioapă, ca să nu spunem trădătoare de naţiune, ne-am pomenit cu două state într-un singur stat, cu ambasade şi consulate în diferite capitale ale lumii, dar, cel mai grav, cu o sciziune în propriul neam, sciziune care durează de 65 de ani.
Biata Basarabie, care se zbate să-şi păstreze identitatea românească, a fost părăsită din nou, o dată cu recunoaşterea de către România a Republicii Moldova şi a pornit iarăşi tăvălugul colonizării ruseşti. În 1991, a fost înăbuşită Mişcarea de Eliberare şi Reîntregire Naţională, iar în 1992 a fost declanşat conflictul din Transnistria, un război sângeros între un stătuleţ, aşa-zis suveran, Republica Moldova (cu armata a 14-a în coastă) şi un mastodont imperialist uriaş, care este Federaţia Rusă. Jertfele au fost imense, au murit mii de tineri pentru acelaşi ideal: eliberarea de sub ocupaţia străină. Iar unii deţinuţi politici, din grupul Ilaşcu, zac şi acum în puşcăriile din Transnistria, a cărei administraţie sfidează nu doar legile şi instituţiile Republicii Moldova, dar şi pe cele europene şi pe cele internaţionale. Republica Moldova versus colosul din Est e o zbatere între a fi şi a nu fi.
Dar care este atitudinea României în toată această epopee istorică ? A plecat pentru scurt timp regimul Iliescu, lui succedându-i-se cel al lui Constantinescu. Care este performanţa impresionantă a lui Constantinescu şi a guvernării sale, vis-à-vis de teritoriile româneşti? Aceea care nu ne înveseleşte deloc, aceea că toţi românii au rămas sideraţi când în 1997, România oferă Ucrainei, pe timp de pace, şi nu de război, nesilită de nimeni, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, în conformitate cu Tratatul Româno-Ucrainean, semnat cu generozitate de către expremierul Ciorbea. Şi iar a pornit tăvălugul, de asta dată, a colonizării ucrainene peste dulcea Bucovină. Au fost vânaţi liderii comunităţii româneşti din zonă, a început, într-o hidoasă veselie, închiderea şcolilor cu predare în limba română, promovarea agresivă a conceptului aberant de existenţă a două etnii: română şi moldovenească. De ce ? Pentru că în felul acesta se urmărea ca românii să fie dispersaţi numeric şi să le fie îngrădit accesul în organele legislative ale Ucrainei. Anume aşa se explică că am pierdut un deputat în Rada Ucraineană, pe domnul Ion Popescu.
A venit, în sfârşit, la putere regimul Băsescu, de parcă toate păreau bune şi frumoase, declara domnul Băsescu dintr-un început: "Să trăiţi mai bine, românilor !" Apoi a urmat acea declaraţie fulminantă, că Republica Moldova este o prioritate pentru România. Declaraţia respectivă a avut un ecou răsunător în Republica Moldova. Societatea civilă chiar a lansat o iniţiativă de colectare a semnăturilor pentru săvârşirea Unirii, cum s-ar zice, "unirea din popor". mai ales în rândurile tineretului, a fost pur şi simplu un extaz, un entuziasm general; tinerii nu se pot împăca cu gândul că sunt sub ocupaţie de 65 de ani.
Dar să analizăm la rece în ce constă prioritatea declarată de domnul preşedinte Traian Băsescu. Cum se realizează această prioritate, în realităţile crunte din Basarbia ? Păi, vă spun: nicicum. Ştie oare domnul Băsescu ce se întâmplă cu adevărata Republică Moldova ?
1. Ştie că intelectualii care au iniţiat Mişcarea de Eliberare Naţională mai sunt şi acum terorizaţi, daţi afară din serviciu, iar unii apucă drumuri străine ? Doctori în ştiinţe filologice, sociologice sau filosofice zidesc, tencuiesc, curăţă latrine, culeg căpşuni prin Spania, Italia şi alte ţări ale lumii?
2. Ştie oare Traian Băsescu că nici măcar ajutoarele care se ofereau cândva prin Fondul Moldova presei, editurilor, uniunilor de creaţie, mânăstirilor, muzeelor, bibliotecilor nu se mai acordă, Departamentul Românilor de Pretutindeni din România fiind, de jumătate de an, mereu în reorganizare ?
3. Ştie că federaţia Rusă pune în practică un plan diabolic, cu scopul de a atrage tineretul din Basarabia în câmpul muncii (mai cu seamă materia cenuşie), oferindu-le casă şi masă, cu o singură condiţie - să renunţe la cetăţenia Republicii Moldova ?
4. Ştie oare domnul Traian Băsescu că Vladimir Voronin şi guvernul său, pe de o parte, îl păcăleşte pe preşedintele României cu aşa-zisele bune relaţii, iar, pe de altă parte, îndeplineşte toate comenzile Moscovei, printre care cea mai recentă e introducerea vechii istorii sovietice în şcoli, în detrimentul istoriei românilor ?
5. Şi ultima, dar nu în ultimul rând, ştie oare domnul Traian Băsescu că securitatea Republicii Moldova este, în fond, o filială a serviciilor federale ruseşti, la fel cum era pe vremea fostului preşedinte Iliescu, securitatea României ?
Dacă ştie toate acestea domnul Traian Băsescu, de ce nu ia nici o atitudine ?
Se afirmă adesea că Republica Moldova ar fi o povară şi un obstacol în calea europeană a României. La fel cum ţările avansate ale Uniunii Europene acceptă România, în pofida decalajului existent între ele, la fel şi România ar trebui să susţină necondiţionat aspiraţia românilor din Basarabia şi din celelalte teritorii înstrăinate de a fi împreună cu ţara-mamă. Oare ideea unei Europe unite este superioară ideii de unitate a unei naţiuni ? Europa apără drepturile oamenilor, iar un drept natural al românilor basarabeni şi bucovineni este recunoaşterea şi afirmarea identităţii lor naţionale fireşti, drept de care sunt privaţi în conjunctura politică actuală.
Iată de ce, doamnelor şi domnilor, e necesar ca, din când în când, să ne împrospătăm memoria cu lecţiile trecutului. Să acţionăm cu hotărâre în prezent, pentru a nu lăsa nedreptatea să lucreze în viitor. Prezentul lucrează în favoarea viitorului.
Câte proiecte politice ar trebui să se mai realizeze ca să vină şi clipa de graţie a acestui neam: reîntregirea? Câtă istorie trebuie să mai treacă şi cât sânge trebuie să se mai verse ca să se facă măcar un pic de dreptate pentru poporul român?!
Mulţumesc.

Apel în favoarea ideii ca Republica Moldova să fie o prioritate pentru România.

2008-11-14T11:08:00.000+02:00

Stimaţi colegi,
Românii au cam obosit de vorbe goale. Vor să vadă fapte, vor să trăiască mai bine, iar mai binele întârzie. Dar ce e curios, cu atât cu cât se scumpesc preţurile la toate cele, cu atât e mai veselă viaţa românilor cam pe la toate posturile de televiziune din ţară. Privesc cetăţenii din toate colţurile ţării şi de dincolo de graniţele ei ce se întâmplă la Bucureşti şi nu se dumiresc: de unde atâta veselie ?
Pe vremea împăraţilor Romei, măcar se spunea: "daţi plebei pâine şi circ", iar acum circ se dă, dar fără pâine. Şi atunci, dacă în Ţara-mamă e o astfel de jale, la ce ar mai folosi să vorbesc de durerile unei românităţi ultragiate, din afara hotarelor ţării. Dar trebuie să vorbesc. Românilor basarabeni şi bucovineni nu prea le arde de veselie, viaţa lor nu are nicicum un aer de paradă, pentru că sunt ostatici ai unor puteri străine, Rusia şi Ucraina, după 1940.
La începutul mandatului său, domnul preşedinte al României, Traian Băsescu, a declarat, sus şi tare, că o prioritate a României va fi Republica Moldova. Noi, toţi românii, am tot aşteptat, anume cum se va manifesta această prioritate ? Şi iată că, după întâlnirea preşedintelui Băsescu la Kremlin cu ţarul Putin, această prioritate nu s-a mai manifestat deloc. Noi înţelegem, e vorba poate de acea punte de legătură favorizată de România în relaţia SUA - Federaţia Rusă, mai poate fi vorba şi de intrarea României în UE, dar un pic de atenţie pentru acei aproape 11 milioane de români din jurul ţării trebuie să fie !
Pentru că ne întrebăm, altfel, interesele noastre, ale românilor, unde sunt ? Ostatici de aproape 70 de ani, românii basarabeni şi bucovineni, totuşi, nu şi-au pierdut identitatea, ba o bună parte din ei şi-au sacrificat şi viaţa pentru drepturile românilor în Mişcarea de Eliberare şi Reîntregire Naţională din Basarabia. Cum a răspuns România la jertfa lor ? Cu poduri de flori, cântece şi lacrimi de bucurie. Dar ştim foarte bine că Moscova nu crede în lacrimi. Imperiul Sovietic s-a revigorat rapid şi s-a prefăcut în Imperiul Rus. Or, România ar fi fost cazul să facă firme mixte de ambele părţi ale Prutului, să schimb ecartamentul la căile ferate şi, mai cu seamă, ar fi fost cazul ca acea declaraţie de independenţă a Republicii Moldova, făurită în laboratoarele MAE din România, să fie o declaraţie de unire, în 1991.
Se miră unii politicieni de la Bucureşti de rezultatul alegerilor din 6 martie 2005 din Republica Moldova. N-au de ce se mira şi nici comenta, dat fiind faptul că alegerile au fost aranjate cu luni de zile înainte. În van a efectuat o aşa largă desfăşurare şi organizare OSCE-ul pe teritoriul Republicii Moldova. A participat o delegaţie destul de mare şi din Parlamentul României. M-am pomenit într-o echipă cu domnul deputat Dumitru Avram şi cu o însoţitoare dintre localnici. Am lucrat în condiţii deosebit de grele chiar în zona transnistreană, secţiile de votare fiind la distanţe de zeci de km. unele de altele, în fine, am înotat pe lapoviţă şi ninsoare, prin toate coclaurile. Dar nu suferinţele noastre ne interesează acum, ne interesează, însă, foarte mult: de ce nu au venit românii transnistreni la vot ? Pentru că am văzut cu ochii noştri, pe acolo erau mai mult Volgi, Mercedesuri, autocare din care coborau ruşi în blănuri bogate şi cu cizme de firmă, la secţiile de votare. Nu prea am văzut ţărani necăjiţi. Aşadar, românii transnistreni n-au venit la vot, pentru că s-au autoconservat, ca să nu moară. Din cauza unei armate de ocupaţie n-au ieşit la vot. Din cauza Armatei a XIV-a.
Da, atâta timp cât va fi armata a XIV în Transnistria, votul n-are cum să fie liber. De aceea au şi câştigat comuniştii.
Iar acum, uita aşa, se pare că se vor autoconserva şi scriitorii, şi istoricii, şi ziariştii, şi artiştii din Basarabia, pentru că în lupta aceasta inegală între o mână de intelectuali şi o hidră imperială, nu au cum s-o ţină mult fără ajutorul Ţării-mamă.
Să analizăm proporţiile: acolo - 3 milioane de români, iar aici, 21 milioane de români. De acum, unii dintre acei cu care am fost pe linia întâi în Mişcarea de eliberare nu mai sunt în viaţă: au fost împuşcaţi, otrăviţi, ştrangulaţi şi mutilaţi. Dacă Ţara-mamă nu acordă intelectualităţii basarabene sprijinul necesar, care a fost acordat până acum în diverse domenii: cultură, istorie, învăţământ, mitropolia basarabeană, în special presei de orientare naţională, care a trezit conştiinţa maselor, consideraţi că pe un timp încă nedefinit am putea pierde aceste pământuri. Iar ca să nu le pierdem, Republica Moldova, cu adevărat, trebuie să fie o prioritate pentru România. Apoi, prioritate să fie ! Mulţumesc.

"Despre românii lipsiţi de ţară"

2008-11-14T11:05:00.000+02:00

Orice ţară cu teritorii pierdute are o strategie pe termen imediat, mediu şi de durată. Ce proiecte strategice au avut regimurile aflate la putere din 1989 şi până acum? Cunosc un singur proiect, al domnului Zară, care după ce a fost publicat într-un ziar de mică circulaţie "Republica", nu s-a mai auzit despre el. Dacă se mai întâmplă vreo atitudine sau vreo acţiune culturală, apoi tot la insistenţa patrioţilor români din ţară şi din Basarabia, Bucovina, Serbia, Cadrilater.
Tocmai de aceea, Partidul România Mare a inclus în Programul său un punct important: reunificarea ţării, realipirea Basarabiei şi a Bucovinei la ţara-mamă. Preşedintele partidului, C.V. Tudor, nu o dată a subliniat faptul că românii basarabeni şi bucovineni nu mai au putere să reziste în faţa tăvălugului străin care s-a abătut peste ei şi nu se dă împins înapoi de 65 de ani încoace.
Iar dacă ne uităm mai în adâncul istoriei, vedem bine că, de fapt, Basarabia se află sub ocupaţie de aproape 200 de ani. Dar vorbeam de regimurile de până acum, care, în loc să favorizeze Reîntregirea, au spulberat şi ultima rază de speranţă a românilor basarabeni şi bucovineni. Iar acum, cu noul regim, pe cine încălzesc declaraţiile incendiare ale domnului Băsescu, dacă rămân vorbe în vânt. De la vorbă până la faptă e cale lungă.
Departamentul pentru care răspund în cadrul Partidului România Mare are un destin ingrat. Partidul România Mare nefiind la putere, nu-şi poate manifesta voinţa politică întru soluţionarea diverselor probleme legate de Basarabia, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, Banatul Sârbesc şi Cadrilater. Şi atunci e logic să ne întrebăm: dacă întreg statul românesc, cu guvernele sale, care de care mai anemice, este inapt de a rezolva situaţia românilor lipsiţi pe nedreptate de ţara lor, ce poate face un simplu departament pentru românii de pretutindeni? Şi totuşi, cu toate greutăţile întâmpinate, cu acordul conducerii partidului am efectuat vizite în Basarabia, Bucovina, Banatul Sârbesc, Bulgaria, cu misiuni de investigare şi constatare a problemelor la faţa locului. Fireşte, nu am mers în aceste zone cu mâna goală, ci cu donaţii importante de carte în limba română (manuale, beletristică), cu portretele marilor voievozi şi scriitori români. Vizitele noastre, o spun fără înconjur, s-au încununat de succes pe oriunde am fost.
În Banatul sârbesc situaţia românilor este ceva mai bună, în Voevodina, dat fiind faptul că acţionează mai multe asociaţii. Una dintre cele mai reprezentative este "Asociaţia de Limbă şi Cultură Română" condusă de scriitorul Adrian Marina. Datorită acestor asociaţii activitatea culturală din zonă este foarte bine reglementată, se organizează, ca şi la noi la partid, simpozioane, colocvii, zilele marilor voievozi şi scriitori naţionali, jubilee ale scriitorilor locali, plus la aceasta, nu arareori se organizează şi lansări de carte ale scriitorilor din România. Cu doi ani în urmă, şapte scriitori, invitaţi de departamentul nostru, au avut lansări de carte la Clubul parlamentarilor României, iar apoi au făcut un pelerinaj la Suceava, vizitând bisericile şi mănăstirile din judeţ.
De exemplu, la parohia Vîrşeţ, părintele paroh şi lucrătorii bibliotecii Şaguna au rămas impresionaţi, când le-am adus cărţi bisericeşti de valoare. Ei şi-au exprimat recunoştinţa că mai este un partid în ţară, România Mare, care are grijă de ei. La fiecare întoarcere acasă după aceste vizite de suflet, am cerut prin adrese, sesizări implicarea autorităţilor statului român în problematica românilor vitregiţi de soartă. Din păcate, cele mai multe dintre cererile lor au rămas fără răspuns. S-a rezolvat ceva numai în privinţa românilor din Banatul sârbesc, mai cu seamă a celor din Valea Timocului, care nu aveau dreptul la limba română în şcoală şi în biserică. Îmi stăruie şi acum în memorie cum se plângeau: "Noi nu avem dreptul nici la naştere, nici la moarte să plângem în limba română". După audienţa ce-a avut-o delegaţia noastră la ambasadorul, pe vremea aceea, în Serbia, domnul Ştefan Glăvan, precum şi la Ministerul Minorităţilor Naţionale, lucrurile s-au mai îndreptat: a fost emisă o lege prin care li s-a acordat în sfârşit acest drept.
În ce-i priveşte pe românii din Cadrilater, treburile stau trist de tot. Preşedinte de onoare al Asociaţiei Vlahilor din Bulgaria, Ivan Alexandrov, ne-a însoţit pe noi, membrii delegaţiei române din partea P.R.M., prin nenumărate localităţi în care, minune mare, populaţia era covârşitor românească. Problemele lor ţin de chestiuni de limbă, istorie, iar în aspect cultural se cer fonduri pentru organizarea unor festivaluri de cântec şi dans românesc. Dacă observăm, doleanţele lor nu sunt cine ştie ce mari, dar iată că nu găsesc nici un ecou în ţara-mamă. Şi când te gândeşti că inima reginei Maria se află într-o biserică din Balcic.
De exemplu, pentru românii din Bulgaria problema unui Centru Cultural Român la Vidin se discută de peste zece ani de zile, dar nu s-a mişcat nimic din loc. Un atare centru ar rezolva mai lesne cererile românilor din Bulgaria: subvenţionarea revistei "Timpul", o bibliotecă cu carte românească, o sală de lectură, o mică sală de spectacole, clase pentru studierea limbii române, cercuri de pictură, muzică, artă dramatică. Acest viitor Centru Cultural Român poate deveni o filială sau subdiviziune a Institutului Cultural din Bucureşti, prin care s-ar putea realiza finanţarea şi controlul asupra banilor investiţi.
Delegaţia noastră spre Nordul Bucovinei, în periplul său, a trecut prin mai multe peripeţii, din cauza unor restricţii impuse de ucraineni. Numai noi ştim cât de greu ne-a fost până am reuşit să trecem cu mii de cărţi hotarele.
Trebuie de menţionat că ucrainenii se comportă obraznic, sfidător, mai ales după semnarea Tratatului româno-ucrainean din 1997. Se cere de accentuat că şi în Ucrania, mai cu seamă actuale raioane Hliboca, Storojineţ, Noua-Suliţă, regiunea Transcarpatică (Maramureşul istoric), Ţinutul Herţa sunt populate compact de români.
Ultima informaţie de dată recentă pe care o deţinem din teritoriu este: la Cernăuţi s-a elaborat un plan diabolic de lichidare a actualului raion Herţa (în care peste 90% sunt români), prin comasara cu raionul Noua-Suliţă (în care majoritatea sunt la fel români, dar în documentele de după 1940 sunt numiţi moldoveni). Aşadar, e clar cu ochiul liber că dintr-o singură etnie română, în Nordul Bucovinei se fac două, din "mila" oficialităţilor, astăzi, cică, portocalii, astfel urmărindu-se diluarea procentului românesc în zonă. De ce se recurge la o asemenea tactică? E clar ca bună ziua: pentru a nu avea acces şi românii la organele legislative locale şi parlamentare, organizându-se o singură circumscripţie electorală. Prin asemenea jonglerii politice s-a reuşit eliminarea unicului deputat de etnie română, Ion Popescu, la ultimele alegeri parlamentare.
Referitor la Republica Moldova, călătoriile efectuate au fost mai prielnice, în sensul că am avut mai puţine dificultăţi în zona de graniţă. Pot spune cu toată tăria că întâlnirile cu oamenii la Uniunea Scriitorilor, la Casa Limbii Române, la Centrul Internaţional Eminescu, la bibliotecile "Lucian Blaga", "Onisifor Ghibu", "Transilvania" au fost pline de empatie şi înţelegere. Dar delegaţiile noastre nu s-au oprit numai la Chişinău, ci şi în alte oraşe mari: Bălţi, Cahul, Străşeni, Orhei, Soroca, în multe centre raionale şi localităţi rurale, ba chiar şi în Transnistria.
Iar în ultima perioadă, la 6 martie 2005, prin misiunea OSCE doi deputaţi, domnul Dumitru Avram şi subsemanta, precum şi însoţitoarea noastră din partea locului, doamna L. Bardari, am fost la patru secţii de votare din zona transnistreană în calitate de observatori. Şi iarăşi, spre bucuria tuturor românilor, şi la Căuşeni, şi la Hagimus, şi la Palanca populaţia majoritară era românească.
În funcţie de resursele financiare ale P.R.M., în vizitele noastre în Basarabia, una dintre care a fost onorată şi cu prezenţa Preşedintelui Partidului România Mare, C.V. Tudor, rezultatele au fost pe faţă. În primul rând, entuziasmul românilor lipsiţi de ţară că nu sunt uitaţi de fraţii lor, în al doilea rând - donaţiile de mii şi mii de cărţi, rechizite şcolare, îmbrăcăminte, încălţăminte. Dar, mai mult ca orice, comunicarea interumană şi speranţa că vom fi cândva împreună pentru totdeauna.
Pentru o simplă comparaţie, cam în aceleaşi perioade de timp, 1996-2004, au avut loc un şir de vizite oficiale ale delegaţiilor parlamentare şi ale reprezentanţilor comisiilor guvernamentale, 10 din partea Chişinăului şi 6 din partea României (Bucureştiului), inclusiv vizite ale şefilor de stat de pe ambele maluri ale Prutului. Ei, şi care e rezultatul? Am putea spune că e nul, relaţiile dintre România şi Republica Moldova fiind destul de reci.
În calitatea mea de preşedinte al Departamentului pentru românii de pretutindeni din cadrul P.R.M., consider că, în virtutea convenţiilor internaţinale, autorităţile oricărui stat, inclusiv ale Statului Român, care le-a semnat, sunt obligate să contribuie prin toate mijloacele, întru păstrarea culturii şi identităţii naţionale ale semenilor lor.
Se cere constituirea unei echipe de specialişti din toate domeniile: politicieni, jurişti, istorici, economişti, agricultori, care să elaboreze un program strategic plurivalent de perspectivă.
Ştim cu toţii, de exemplu, de cât "patriotizm" au dat dovadă toate partidele parlamentare la Moţiunea "Basarabia şi Bucovina", propusă de P.R.M. Au respins-o fără să le pese că în felul acesta prelungesc pentru ani înainte suferinţa românilor din Basarabia şi Nordul Bucovinei. Ştim, de asemenea, că numai P.R.M. organizează în fiecare an seminare, simpozioane închinate Basarabiei şi Bucovinei cu ocazia Unirii din 1918.
Dar să ne întoarcem la acel plan strategic despre care am pomenit mai sus. Cum l-aş vedea, în linii mari:
1. În plan politic: denunţarea pactului Ribbentrop-Molotov, după modelul propus de Ţările Baltice la 9 mai 2005 la Moscova, care ar permite României un spaţiu mai liber de acţiune.
2. În plan economic: unificarea sistemului energetic, schimbarea ecartamentului căilor ferate şi introducerea leului greu şi pe teritoriul Republicii Moldova, intensificarea porcesului formării firmelor mixte moldo-române şi constrângerea, împuţinarea firmelor ruso-ucrainene.
3. În plan social: soluţionarea tuturor problemelor de acordare şi redobândire a cetăţeniei române, fără procedurile umilitoare şi de ordin financiar actuale; mărirea, iar nu scăderea numărului de burse pentru liceeni, studenţi, doctoranzi.
4. În plan cultural: sprijinirea presei, lucru de vitală importanţă, deoarece anume cu ajutorul presei, deoarece anume scriitorii, ziariştii au iniţiat, prin cuvântul scris, mişcarea de eliberare din Basarabia, ridicând populaţia să lupte pentru drepturile şi idealurile sale naţionale. An de an presa din Basarabia şi Nordul Bucovinei a fost subvenţionată, deşi parţial, pe când de un an de zile s-a întrerupt orice direcţionare a fondurilor spre redacţii şi edituri. Paradoxal e că în Parlamentul României se votează mereu pentru aceste fonduri cu destinaţia Republica Moldova, Ucraina, Serbia, Bulgaria, dar Guvernul nu ţine cont de votul unanim al parlamentarilor şi nu onorează cu nici o leţcaie publicaţiile care mai menţin suflul românesc în zonele ocupate şi semiocupate. Enumerăm ziarele şi revistele de orientare românească: "Literatura şi Arta", "Limba Română", "Glasul Naţiunii", "Florile Dalbe", "Noi" din Basarabia; "Plai Românesc", "Arcaşul" din Cernăuţi, "Tibiscus" din Serbia şi "Timpul" din Bulgaria.
Ca deputat am făcut de mai multe ori adresări către Guvern, la care ni s-a răspuns că e oportună finanţarea, dar până în prezent nu s-a rezolvat nimic, vedeţi şi dumneavoastră, pe-acolo de jumătate de an se tot fac restructurări.
Aş propune ca fiecare ziar şi revisă românească de largă cuprindere din România să aibă în mod obligatoriu câte un corespondent special în teritoriile româneşti ultragiate (spre exemplu, în Republica Moldoba se află circa 800 de corespondenţi ruşi, iar corespondenţii români din ţară sunt doar câţiva).
Teatrele, galeriile de artă, filarmonicile, deşi au o oarecare deschidere - această activitate trebuie reglementată, permanentizată şi nu doar operată de la festival la festival. Scriitorii, cei mai nedreptăţiţi slujitori ai frumosului, până în prezent nu au o susţinere financiară adecvată pentru tipărirea cărţilor originale. De asemenea, condiţiile lor de trai şi de pensionare sunt lăsate în voia soartei, Uniunile Scriitorilor de la Bucureşti şi de la Chişinău asumându-şi obligaţia doar a unui sicriu de lemn nevopsit pentru membrii săi, la decesul survenit, deseori, înainte de vreme, din cauza mizeriei, sărăciei, decepţiei, lipsei unui contact omenesc cu fraţii de suflet şi de sânge.
Cât priveşte Diaspora, prin mijlocirea doamnei Smaranda Ionescu, s-au stabilita relaţii de cunoaştere şi apropiere cu românii din comunităţile româneşti de pe mapamond, în special cu cei din Franţa, Belgia, Olanda, Germania şi Mexic. Dintre referenţii Departamentului pentru românii de pretutindeni s-au impus prin activitatea lor prodigioasă domnul Nicolae Leonăchescu, domnul Dumitru Bălăeţ, doamna Mitzura Arghezi, domnul George Moisescu, domnişoara Angela Ghenciu.
În concluzie, nu e într-atât de periculoasă reticenţa cancelariilor străine vizavi de necesitatea reîntregirii neamului românesc. Periculoasă este, însă, indiferenţa societăţii româneşti. Vă asigur că, mizând pe forţa din ţară, vom izbândi şi vom fi unde ne e locul, adică în rândul naţiunilor creştine şi civilizate.

Exprimarea dezamăgirii faţă de modul cum am fost "murdărită" la plecarea din PRM.

2008-11-14T11:02:00.001+02:00

Dacă m-aş fi născut într-o ţară liberă şi neatîrnată, pesemne nu intram în politică. Îmi scriam poeziile, eseurile metafizice.
Dar m-am născut într-o ţară ocupată, sfârtecată în bucăţi după al doilea război mondial. Dar, ce-i mai trist - într-un neam dezbinat de străini.
Părinţii mei, fiind învăţători, mi-au spus, bineînţeles, încă din copilărie, că Basarabia este o colonie a Imperiului Sovietic. Mai mult ca atît: tatăl meu, cînd am plecat la facultate, mi-a spus clar: să nu intri în sistemul Diavolului - partidul comunist şi KGB.
Am terminat facultatea, am pornit împreună cu ai mei colegi de breaslă şi de luptă, D. Matcovschi, G. Vieru, N. Dabija, P. Buburis, M. Cimoi, I. Vatamanu, I. Istrati ş.a. Mişcarea de Eliberare şi Reîntregire Naţională. Am obţinut, după 50 de ani de ocupaţie rusească, dreptul la limbă, grafie, istorie a României, însemne naţionale.
Şi cum a răspuns România ?
A recunoscut un stat în stat - aceeaşi RSSM, atît că fără doi de S. Atunci mi-am dat seama că am fost trădaţi. Şi am venit în România, ştiind foarte bine că de-am lupta noi, românii basarabeni încă 100 de ani, totuna, nu facem nimic pentru Unire, dacă nu e voinţă politică în ţara-mamă.
Dar, după ce că Mişcarea de Eliberare şi Reîntreginre Naţională din Basarabia a fost decapitată, un politolog, jurist în drept naţionalist, deţinut politic în Siberia, V. Soltoicinu a evaluat, cu limpezime, ceea ce s-a întîmplat în România: "Istoria contemporană ne-a oferit o şansă, dar, dintr-un imobilism criminal, nu s-a făcut nimic în acest sens. Moscova aştepta, din partea Bucureştilor, o acţiune diplomatică. Însuşi M. Gorbaciov s-a exprimat, post factum, că aşteaptă o delegaţie de la Bucureşti, împreună cu reprezentanţii de la Chişinău, care puteau fi şi deputaţii din Basarabia în Sovietul Suprem al URSS, ca mandat special de a duce tratativele, ca teritoriile străbune să revină la Ţara mamă".
Despre aceste lucruri, mai bine zis rapturi teritoriale, săvîrşite de URSS contra României am vorbit şi eu în Parlamentul URSS, ceea ce mi-a adus mari deservicii ulterior. Întîi în Basarabia, de la cozile de topor. Apoi în România, de la aceleaşi cozi de topor. Căci, hai să o luăm aşa, omeneşte, fără înconjur. Pleacă un om la drum, de undeva spre altundeva, să împlinească o idee, un scop al său. E nevoie, neapărat, ca acea colectivitate, în care s-a aflat, să arunce cu pietre în el, din simplul motiv al plecării? Aşa ceva e împotriva voinţei Domnului, care a lăsat legea liberului arbitru. A plecat omul pe calea lui, lasă-l în pace, fiecare cu alegerea sa. Or, cu mine însămi nu s-a putut, fără batjocură, această frumoasă alegere divină. Eu, la plecarea din PRM am fost murdărită în cel mai abominabil mod cu putinţă. De ce, mă întreb: că am plecat, că am avut dreptul şi toată dreptatea să plec?
Dar, în afară de Dumnezeu, îmi poate impune cineva, fie şi C.V.Tudor, cum să gîndesc, să simt, să înfăptuiesc? Din câte îmi amintesc, pe cînd noi, românii basarabeni, am câştigat în Mişcarea de Eliberare şi Reîntregire Naţională dreptul la limba română, grafie latină, istorie a românilor, n-am auzit de el !
După ce am venit din Basarabia, ce-am găsit în ţara-mamă? O clasă politică eterogenă, în care unii, dar puţini, au sentimente patriotice, iar alţii, mai mulţi, sunt porniţi pe înavuţire.
În toate evenimentele din ţara-mamă vezi doar o luptă acerbă pentru putere, iar nu pentru interesul naţional. De Basarabia se pomeneşte doar o dată pe an, în martie, la omagierea a câta oară a Marii Uniri din 1918. Dar noi, acei români din 2006 ce facem? Pleacă un om la drum, de undeva spre altceva. În calea sa se lasă ademenit de o sintagmă -"România Mare". E o sintagmă şi atît! Acest partid nu face nimic pentru unire... Omul trece de sintagmă. Pleacă mai departe. Anume aşa am făcut eu...

"Cine se teme de Legea lustratiei?"

2008-11-14T10:55:00.000+02:00

Stimaţi colegi,
"Cine se teme de Legea lustraţiei?"
Toate ţările din fostul lagăr socialist au vota în parlamentele lor Legea lustraţiei, ca să se aleagă odată şi odată grâul de neghină.
În România, însă, Legea lustraţiei nu se prea doreşte. O simplă întrebare ar suna: de ce? Înainte să facem toţi, împreună, o deducţie logică, să ne întrebăm, în primul rând, cum se explică faptul că se pune în dezbatere această lege după 16 ani de la căderea comunismului? Că ce ne e socialismul, ce ne e comunismul?
Filosoful Petre Ţuţea spunea franc: "Socialismul este anticamera comunismului". Cred că această lege nu se doreşte, deoarece, prin reprezentanţii săi în forurile de conducere, comunismul în România încă nu a căzut, pentru că nu a fost condamnat. Da, acel regim comunisto-sovietic, acel regim care a trimis peste un milion şi jumătate de români în Siberia, care pe acei lideri creştini-democraţi aciuaţi în România, părintele Vasile Tepordei, scriitorul şi luptătorul Pan Halipa, Nicolae Lupan chiar în ţara mamă vânaţi şi trimişi în Gulag sau prin străinătăţi. Ca să nu mai vorbim despre mulţi intelectuali români care au umplut puşcăriile din România: Jilava, Aiud sau au fost trimişi la canal. Să nu uităm vreodată: nici o idee, oricât de mare, nu justifică moartea unui om.
Dacă o luăm modul cel mai realist cu putinţă, Legea lustraţiei fără condamnarea regimului comunist nu îşi are temeiul. Despre ce e vorba? Despre persoanele cărora ar trebui să li se aplice rigorile acestei legi.
Foşti membri şi membri supleanţi ai C.C. al P.C.R., aş adăuga şi ai PCM din Basarabia, despre care se poate spune că au luat parte la elaborarea şi punerea în aplicare a politicii fostului partid comunist.
Ofiţerii de securitate sau din alte servicii secrete, care au efectuat activităţi de urmărire, cercetare, anchetare a unor persoane pentru presupuse activităţi, adică ostile statului român.
Procurori şi judecători care au anchetat şi judecat persoane învinuite de lucrul care contraveneau politicii PCR.
Alte persoane implicate în activităţi de poliţie politică - informatori care au denunţat diverşi oameni, cât şi denunţători ocazionali, dar bine plătiţi.
În concluzie, s-ar cere, măcar un dram de dreptate pentru acest popor chinuit: Persoanele care au făcut parte din aceste categorii să nu aibă acces la funcţii elective sau numite - preşedinţi de stat, premieri, parlamentari, miniştri, secretari de stat, şefi la CNSAS, multe alte funcţii de conducere în diverse domenii.
Ei bine, până când în România nu va fi condamnat regimul comunist care ţine din 1945 şi până acum, printr-o voinţă politică a tuturor parlamentarilor români, putem considera că Legea lustraţiei e problematic să treacă la vot în Camera Deputaţilor. Ştim prea bine că la Senat a trecut, dar foarte strâns, cu un singur vot.
Iar poverile criminale ale unor comunişti români sunt foarte grele. Aceste poveri aduc a iad, aduc a sânge omenesc. Aşadar, spun clar şi răspicat: instaurarea comunismului în România, prin fraudarea alegerilor din 1946, trădarea interesului naţional, prin Tratatul de pace de la Paris din 1947, genocidul asupra cetăţenilor cu gândire liberă, înăbuşirea a tot ce suflă româneşte - biserică, literatură, arte, istorie, şcoală naţională (1945-1989).
Se întreabă unii oameni cam veseli din România: "Dar ce probe ştiinţifice avem noi în ceea ce priveşte comunismul?"
Până şi ruşii s-ar intimida în continuare, la asemenea inepţii. Pentru că şi marii intelectuali ruşi, pe timpul regimului stalinist au putrezit în gulag. Să ne amintim de el. Până şi fiul cunoscutului scriitor Leonida Andreev, care a scris "Pădurea rusă", pe nume Daniil Andreev, care a fost un desăvârşit călugăr, până şi prozatorul Alexandr Soljeniţîn...
Comunismul, diabolic fiind, nu se ocupa de naţionalităţi, se ocupa mai mult de suflete, de sisteme de gândire. De aceea, dacă o luăm aşa, nu e om să nu-şi dorească o cât de mică bucurie pe acest pământ, în această ţară, de exemplu. Dar fără trecut, nici prezent şi nici viitor nu există.
Să ne însuşim bine acest adevăr. Dacă nu curăţăm, dar fără spirit revanşard, teritoriul ţării noastre de rău, binele va întârzia pentru noi toţi. Dur dacă ne smerim Domnului şi-l ascultăm, binele va fi pentru toţi.
Vrea cineva probe ştiinţifice împotriva comunismului?! Vrea preşedintele Traian Băsescu probe? Iată câteva: rapturile teritoriale săvârşite de regimul comunisto-sovietic împotriva României; răpirea Basarabiei şi a Bucovinei; deportările a sute de mii de români; întemniţarea liderilor politici creştin-democraţi, precum şi cei liberali; trupele sovieto-comuniste în România după al doilea război mondial, iar în Basarabia şi acum - Armata a 14-a.
Dar una dintre cele mai convingătoare probe ar fi "Cartea neagră a comunismului" scrisă de Iacovlev, acel membru al CC al PCUS care în Parlamentul de la Kremlin a condus adunarea istorică ce a condamnat Pactul Ribbertrop-Molotov, adunare în care am avut şi eu un cuvânt de spus (Vezi Monitorul Oficial al Sovietului Suprem al URSS din decembrie 1989.
Aşadar, în această "Carte neagră a comunismulu", se spune clar, cu date istorice de necontestat, e scris negru pe alb: fascismul a ucis peste 22 milioane de oameni, dar comunismul a ucis peste 99 de milioane de oameni! Aceasta este simplă statistică! Strigător la cer!
Consider că România trebuie să fie în rândul statelor civilizate ale lumii. Or, dacă nu e condamnat regimul comunist, dacă nu se votează Legea lustraţiei, şansele noastre scad cu nemiluita.
În încheiere, vă întreb pe voi toţi, colegii mei, cine se teme de Legea lustraţiei?

Declaraţie legată de valoarea istorică a Unirii Basarabiei cu România.

2008-11-14T10:50:00.002+02:00

Stimaţi colegi,
În publicaţia Cotidianul din 2 octombrie 2006, a apărut un material ciudat, ca să nu spun, nefavorabil pentru românii basarabeni. În articolul cu pricina, pre nume: "Unire de 35 de miliarde", se pune pe tarabă Basarabia, cu alte cuvinte, se negociază pământurile strămoşeşti.
Ia, uitaţi-vă, stimaţi fraţi români, cum ne vorbesc diverşi finanţişti, şi de o parte, şi de alta a Prutului: în cifre, care de care mai distanţate unele faţă de altele. De exemplu, conform unui aşa-zis "proiect de buget al unificării", domnul Sebastian Vlădescu (bineînţeles, omul Preşedintelui României, Traian Băsescu), actualul ministru de finanţe, ne oferă o sumă, precum zice el, "pe care nu ne-o permitem", şi se afişează suma de 35 miliarde, adică o cheltuială anuală de 5 procente din p.i.b.. Domnul Daniel Dăianu, fostul ministru de finanţe, o lasă mai moale: anunţă o suma de 20 de miliarde, mai adăugând că "cifrele sunt grosiere, dar este important să avem un ordin de mărime". Domnul Veacislav Ioniţă, doctor în ştiinţe economice la Chişinău, afirmă, însă, că unirea Basarabiei cu Þara Mamă ne-ar costa numai 12 miliarde de euro.
Dar Germania Federativă şi-a pus în cap să târguiască cu Germania Democrată, când a avut loc reunificarea celor două state germane după căderea Zidului Berlinului? Vă întreb de la obraz!
Ne spunea cândva un fost preşedinte de ţară, Emil Constantinescu, că "istoria nu ţine de pâine", când, în 1997, pe timp de pace, nu de război, şi nesilit de nimeni, statul român a cedat pământurile strămoşeşti din Bucovina Ucrainei, prin ruşinosul Tratat Româno-Ucrainean.
Ba da, istoria ţine nu numai de pâine, dar şi de vieţile omeneşti din Basarabia şi Bucovina! Vieţi omeneşti, care, după 1940-1944, au fost curmate într-un mod cumplit de tăvălugul comunismului sovietic! În "Cartea Neagră a Comunismului", fostul adjunct al preşedintelui URSS, Mihail Gorbaciov, Aleksandr Iacovlev, un om cu o bună perspicacitate politică, accentua foarte grav: nazismul fascist a ucis 22 milioane de oameni, iar comunismul sovietic a ucis peste 99 milioane de oameni, de diverse naţii, de diverse categorii sociale. Pentru comunismul sovietic nu existau naţii, exista numai doctrina lor diabolică, prin care erau toleraţi doar acei care înfăptuiau programul sovietizării rapide a naţiunilor din fostul imperiu sovietic.
Se pune problema în bani în ceea ce priveşte aducerea Basarabiei la Þara Mamă!? Păi, iarăşi vă spun de la obraz, stimaţi fraţi români! Dar în 1940, când URSS, printr-un ultimatum odios ne-a cotropit mişeleşte ţara, smulgându-i provincia istorică Basarabia, distrugând toate instituţiile statale, trimiţând în Siberia peste 1.500.000 de intelectuali, muncitori, ţărani, în vagoane pentru vite, acele vieţi omeneşti nu costă bani? Ba da, costă foarte mulţi bani!
Dar să operăm cu argumente financiare, precum o fac finanţiştii români din partea aceasta a Prutului. Să ne întrebăm: salariile, pensiile, bursele acelor oameni ucişi sau surghiuniţi în temniţele siberiene nu erau bani care au rămas în fondul statului român!? Dar toată avuţia fermelor care produceau cereale, vinaţuri, bovine, ovine, păsări nu a rămas în fondul statului român?
România are datorii mari faţă de Basarabia, iar nu Basarabia faţă de România! Să fie clară treaba asta! ªi aş pomeni, în primul rând, de datoria morală, căci nu românii basarabeni au abdicat de la Þară, ci Þara Mamă i-a cedat Imperiului Sovietic, fără măcar să tragă un glonţ pe Nistru. Un eveniment istoric pe care nu l-ai putea spune despre Finlanda, o ţară cu o populaţie mai mică, care, însă, a înfruntat inamicul sovietic şi a rămas o ţară liberă.
Dar, în 1991, nu cumva Basarabia, iarăşi, a fost de vină? Nu, dimpotrivă, România a cedat Basarabia ruşilor, recunoscând un stat în stat - Republica Moldova, adică aceeaşi RSS Moldovenească, atât că fără doi de "S". Îmi amintesc, eram reprezentanta Basarabiei în Parlamentul URSS, când s-a dezbătut Pactul Molotov-Riebbentrop, în decembrie 1989.
Între timp, în România avea loc aşa-zisa "revoluţie" (mai bine spus, lovitură de stat). Ceea ce am să vă spun acum este publicat în Monitorul Oficial al fostului Imperiu Sovietic, dar şi în cărţile de istorie despre Republica Moldova, care au apărut în Marea Britanie, în Franţa, în Israel.
Aşadar, în sânul Imperiului Sovietic am declarat că nici Constituţia lor cea mai reacţionară, stalinistă, din 1936, nu admitea rapturile teritoriale săvârşite de URSS împotriva României (art.3). Aşijderi, în aceeaşi Constituţie (art. 14) se stipulează că URSS nu avea prerogative constituţionale să fondeze state în teritoriile ocupate, precum RSS Moldovenească.
ªi, acum, ce se întâmplă, fraţii mei? Ce fac marii noştri finanţişti? Lasă o Basarabie însângerată şi sărăcită, cu Armata a 14-a în coastă, la voia Imperiului Rus? Oare, chiar, aceşti finanţişti, destul de inteligenţi, după părerea mea, nu cunosc istoria ţării lor - România? Oare nu cunosc opera social-politică a marelui geniu al poporului român, Mihai Eminescu? Deocamdată, în mod evident, Mihai Eminescu cunoştea mai bine originea acestei palme de pământ, Basarabia, decât ziariştii de la "Cotidianul".
Stimaţi colegi, se consemnează în "Cotidianul" că, în 1812, Basarabia a fost cedată de către turci ruşilor. Îmi permiteţi să vă întreb, stimaţi fraţi români, când a fost Basarabia pământ turcesc? la cheremul turcilor? A fost dintotdeauna Moldova lui ªtefan cel Mare şi Sfânt, până la Unirea din 1918, când a devenit şi parte a României. Ori au uitat stimabilii ziarişti, ori nu au ştiut niciodată că Mânăstirea Căpriana are piatră de temelie pusă de ªtefan Vodă? A fost cedată această bucată de pământ strămoşesc de atâtea ori, încât chinuiţii români basarabeni, când vine vorba despre Þara Mamă, când îşi amintesc de câte ori i-a părăsit în istorie, fireşte, unii dintre ei, devin, fără voie, românofobi.
Tocmai de aceea, ca să nu le aduc şi eu un plus de românofobie, nu i-am dat în judecată pe detractorii mei dâmboviţeni, printre care ziaristul Ion Cristoiu şi senatorul Corneliu Vadim Tudor. M-a oprit la timp gândul: ce or să zică românii basarabeni? Leonida noastră se judecă cu fraţii români! Cum să mai facem Unirea?! Să nu uităm, însă, că sângele vărsat în Basarabia şi Bucovina strigă la cer. De aceea se întâmplă ba secetă, ba inundaţii în România.
Ar fi bine să fie lăsate de-o parte preţurile, pentru că Dumnezeu nu doarme cu capul pe o mănăstire. El vede, aude totul şi este alături de cei suferinzi.
Pentru finanţiştii români, ce contează că Basarabia a revenit la identitatea sa, după o jumătate de veac de ocupaţie rusească? Chin, lacrimi, sânge, zeci şi sute de mii de vieţi omeneşti distruse nu contează pentru contabili.
În acest sondaj ingrat, pe care îl face "Cotidianul", pentru a vedea reacţiile de o parte şi de alta a Prutului, se dă apă la moară străinilor şi vânduţilor autohtoni, care au purces deja să ne schimbe istoria, limba şi poate nu mai e mult până la înlocuirea grafiei latine cu cea chirilică.
Ce contează pentru contabili acele mari izbânzi din 1989: limba română - limbă de stat, grafia latină, istoria românilor şi însemnele naţionale?
Iată de ce consider că este o mare eroare acest sondaj apărut în "Cotidianul".
În loc de un plan strategic de reunificare a ţării în toate domeniile, timp de 16 ani, România nu a făcut nimic pentru Basarabia, iar acum o pune pe tarabă de vânzare. Ruşine şi încă o dată, ruşine!
Când te gândeşti, că la Seul, de exemplu, există un minister al reîntregirii, când toate neamurile, precum spune Biblia, înainte de apocalipsă, se întorc în albiile lor, România în letargie. O letargie continuă. Din câte ştiu eu, din spaţiul informaţional ce înconjoară terra, acet sondaj a fost comandat la nivel statal.
Vă mulţumesc.

"O aventură politicianistă" (13 februarie 2007)

2008-11-14T10:46:00.001+02:00

Stimaţi colegi,
Avem numai o lună şi ceva, de când am intrat în Uniunea Europeană, în lumea celor civilizaţi şi la Bucureşti deja a început mascarada. Toată această isterie verbală, pe care au declanşat-o politicienii şi mai toarnă gaz pe foc unii ziarişti la diverse posturi de televiziune şi în presă, nu avantajează în nici un fel statul român, ci, dimpotrivă, îi aduce grave prejudicii pe plan internaţional. Nu mi-a plăcut şi nu-mi va place vreodată proverbul: "dă mâna şi cu dracul, numai să treci puntea." Cam aşa mi se arată mie poziţia PNL în relaţia cu PSD.
Cunoaştem cu toţii că Alianţa D.A. a câştigat alegerile în configuraţia sa politică actuală, dar, stabilindu-se din start nişte lucruri. Dacă mare dragoste nu are cum să fie, loialitatea e absolut necesară, pentru a duce la îndeplinire promisiunile făcute din belşug electoratului. Consider că nici un actor politic, atât din PD, cât şi din PNL, nu are de câştigat "laurii învingătorului" în acest conflict, care ia forme tot mai exagerate, învederând încă o dată în faţa opiniei publice că românii se zbat între civilizaţie şi un balcanism de cea mai ordinară speţă. Şi, când ne gândim că poporul român a aşteptat cu sufletul la gură o viaţă mai bună, o siguranţă a zilei de mâine, o renaştere ca naţiune. Dacă poporul român nu-şi punea nădejdea şi încrederea în Alianţa D.A., apoi, neîndoielnic, această alianţă ne se afla astăzi la Putere.
Privind acest teatru de mahala dâmboviţeană, fără voie îmi zic: dar unde au fost lăsate idealurile naţionale? În ce guri de şarpe, în ce grote tenebroase? Care sunt priorităţile naţiunii române acum, când Uniunea Europeană i-a dat un umăr de reazem. Vai, cât de contemporan este Eminescu, publicistul din trecut, pe lângă noi, încă trăitori în prezent. Să-l ascultăm: "Răul esenţial, care ameninţă vitalitatea poporului român, este demagogia. Votul în ţară şi în Parlament nu mai este decât manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat. Greşalele în politică sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică pentru zeci de ani înainte, viitorul ei." Cred că nu este vreun om de spirit în această sală, stimaţi colegi, care să nu-şi dea seama de actualitatea cuvintelor marelui nostru clasic.
Şi, acum, să cătăm cu o privire lucidă la ceea ce se întâmplă, în fond, în ţară şi în Parlamentul României de azi. Oameni de toate categoriile sociale, dar buni patrioţi, asistă neputincioşi la aceste jonglerii circăreşti ale protagoniştilor din mai toate partidele şi sunt cuprinşi de tulburare, şi bucata sărmană de pâine o înghit cu noduri? Haideţi, să medităm fiecare în sinea sa. Românii o duc greu. Nu stau pe roze. De ce şi noi, parlamentarii, să le mai adăugăm un val de amărăciune peste marea de tristeţe în care înoată. Una dintre aceste ultime lovituri asupra mentalului poporului român, asupra dreptului său de a alege pe cineva drept preşedinte al ţării este şi iniţiativa deloc fericită a PSD şi a PRM de declanşare a tuturor mecanismelor şi chichiţelor juridice, privind suspendarea actualului preşedinte al României, Traian Băsescu.
Nu-l cunosc personal pe acest om, n-am avut niciodată vreo audienţă la domnia-sa, nu ar putea să-mi lege nimeni vreo talangă de gât că am fi prieteni. Eu, pur şi simplu, mă străduiesc să privesc cu ochi limpezi realitatea şi să gândesc, în timp, la ce ar duce această manevră nemaiîntălnită în politica românească de la 1989 încoace. În căutarea adevărului există de sute de mii de ani o metodă sigură, care ne-ar ajuta să vedem şi să ne convingem, fără umbră de tăgadă, de partea cui se află dreptatea. Metoda pe care am folosit-o în analizele mele este cea comparativă a preşedinţilor acestei ţări, pe nume România.
Deşi pe Traian Băsescu, precum am spus, nu-l cunosc personal, despre domnul Ion Iliescu, ca să nu zic tovarăşul, şi domnul Emil Constantinescu, ca să zic geologul, nu pot spune acelaşi lucru. Am fost în audienţe şi la unul, şi la altul, cu probleme destul de importante, privind destinele românilor de pe ambele maluri ale Prutului, Basarabia şi Bucovina. O dată fiind spuse toate acestea, vă rog, stimaţi colegi, să analizăm, la rece, împreună.
Să începem cu domnul Ion Iliescu, Preşedintele României după lovitura de stat din 1989, la care populaţia a participat ca masă manevrabilă. Să ne amintim simulacrul de proces al soţilor Ceauşescu, ale căror oseminte nici până astăzi nu se ştie pe unde sînt. Să ne amintim recunoaşterea unui stat în stat, Republica Moldova, adică aceeaşi RSS Moldovenească, făurită de Imperiul Sovietic, atât că fără doi de "s". Să ne mai amintim "Tratatul de bună vecinătate şi amiciţie între România şi Uniunea Sovietică" în agonie, semnat de către domnul Ion Iliescu, şi anume atunci când nici un conducător al vreunei ţări din fostul lagăr socialist nu a găsit de cuviinţă să semneze tratate cu un sistem criminal şi pus pe ducă.
Ar fi cazul să nu mai iasă atît de des pe la diverse posturi de televiziune domnul Ion Iliescu, ca să ne dea nouă lecţii de democraţie. Ar fi cazul, întâi şi întâi, să-şi spele bine sufletul de sângele românilor, vărsat atât în România, cât şi în Basarabia, din "mila lui tovărăşească".
Ia, uite, frază, din partea domnului Iliescu: cică "trebuie să ne obişnuim cu exerciţiul democratic. Dar mineriadele, când s-a vărsat iarăşi sângele românilor, tot exerciţiu democratic a fost?
În ce îl priveşte pe fostul preşedinte, geologul Emil Constantinescu, cei mai de seamă istorici ai României s-au pronunţat deja asupra activităţii domniei sale, cu lux de amănunte. Fireşte, cunoscând pe propria-mi piele drama românilor bucovineni, nu am putut să rămân nepăsătoare la acest act nesăbuit al domnului Constantinescu, şi anume, de a dărui prin ruşinosul Tratat româno-ucrainean pământurile strămoşeşti în 1997.
Şi, să luăm bine aminte, pe timp de pace, nu de război, ignorând opiniile societăţii civile, ale mass-media. Ce a urmat după încheierea acestui tratat, o ştim cu toţii: închiderea pe şest a şcolilor româneşti, reducerea în şcoli a orelor de limbă română, schimbarea denumirilor de localităţi româneşti în ucraineşti, călcarea în picioare a tricolorului românesc de către deputaţi din Rada Ucraineană. Să meargă, să cuteze să călătorească domnul Emil Constantinescu prin nordul Bucovinei, prin Ţinutul Herţa, prin sudul Basarbiei, ca să-şi vadă "măreaţa operă" de abandonare a românilor bucovineni.
De altfel, se împlinesc 10 ani de la semnarea Tratatului româno-ucrainean şi, vă rog, stimaţi colegi, acei dintre dumneavoastră care îşi iubesc neamul şi au cunoştinţe juridice, să pornim pe o cale dreaptă: denunţarea tratatului.
Dar, să recapitulăm: Fostul preşedinte, domnul Ion Iliescu a săvârşit un act de trădare naţională, lăsând Basarabia pe mâna ruşilor. Fostul preşedinte, domnul Emil Constantinescu, la rându-i, a săvârşit un act de trădare a interesului naţional, lăsând Bucovina pe mâna ucrainenilor. Asemenea fapte grave împotriva naţiunii, se plătesc la fel de grav. Dar, iată, bine mersi, cei doi preşedinţi, de până la domnul preşedinte Traian Băsescu, mai figurează încă în politica românească, sfidători până la aroganţă. Ba, şi mai mult, îşi dau cu părerea în mass-media, de parcă nu ei sunt acei care au comis aceste sacrilegii împotriva neamului românesc. Şi, românii, buni la inimă şi cu bun simţ n-au declanşat vreo campanie de suspendare a lor. Pentru că, se gândesc, în primul rând, la familiile lor şi la stabilitatea ţării.
Dacă ar fi după mine, dacă aş fi eu preşedintele acestei ţări, le-aş deschide o anchetă cu investigări serioase, pentru abominabilele fapte ce le-au săvârşit împotriva statului român.
Şi să fie clar, dispun de ceva documente. Dar, să analizăm, stimaţi colegi, la fel, împreună, ce a comis actualul preşedinte, Traian Băsescu, atât de strigător la cer, încât să merite suspendarea. Cică i se aduc 30 sau 31 capete de acuzare, înaintate de PSD şi PRM. Acest document cu acuzaţiile încă nu ne-a parvenit, nici la Camera Deputaţilor şi nici la Senat. S-ar putea spune că noi nu ştim încă despre ce este vorba. Dar la TV, cam pe la toate posturile se profilează câte ceva din aşa-zisul document de suspendare. Că domnul Băsescu ar fi scos nişte dosare de la naftalină despre marii corupţi din România, că ar fi arătat naţiunii o scrisoare pierdută, a la Caragiale, (cazul Elena Udrea) că a mai ciocnit un pahar de vin cu domnul George Becali, pentru victoria Stelei, deşi el, mi se pare, este rapidist. Că a mai avut nişte teribilisme adolescentine dintr-o copilărie uitată... Astea sunt chestiunile, ca să nu spun fleacurile, la momentul actual, de bine ce am intrat în Uniunea Europeană. Păi, stimaţi colegi, iarăşi sînt nevoită să folosesc metoda comparaţiei. Simpla şi corecta comparaţie cu privire la cei trei preşedinţi de la 1989 încoace. Cei doi predecesori, şi Ion Iliescu, şi Emil Constantinescu au comis erori grave în faţa naţiunii. Pe lângă erorile politice ale celor doi foşti preşedinţi, erori care au atins nervii vitali ai poporului român, activitatea lui Traian Băsescu, deocamdată, e profund naţională
În toată această poveste, să mă credeţi că nu prea glumesc cu viaţa, un singur lucru nu înţeleg. Nu-i înţeleg pe politicienii noştri care nu-şi dau seama de agenturile străine, îndeosebi, serviciile secrete ruseşti, care activează România ca la ele acasă. Ba chiar cumpără pe bani grei şi, prin intermediari, organe de presă şi oameni politici.
Care sunt aceste organe de presă şi aceşti oameni politici, eu ştiu. Însă nu voiesc să dau nume, să nu mă târască prin procese interminabile, când avem lucruri mai serioase de făcut.
Toate la vremea lor.
Aşadar, care este lucrul cel mai greu de înghiţit pentru cumpărătorii străini şi vânduţii autohtoni? Iată-l care este: domnul Traian Băsescu este primul preşedinte al României care a pronunţat întîia oară în istoria chinuită a acestei ţări: unificarea, readucerea Basarabiei la familia europeană.
În încheiere, stimaţi colegi, cred că aceasta este cauza principală a conflictului, pe care autorii textului de suspendare a preşedintelui încearcă să o acopere cu diverse motive de încălcare a Constituţiei, motive care nu trag la cântar. Indiferent de condiţia noastră umană, de faptul că toţi ne aflăm sub vremi, să nu uităm că există un Dumnezeu asupra noastră, care luminează conştiinţa colectivă. Să admitem că în Parlamentul României ar trece acest proiect de lege cu referendumul. Dar, vă spun clar ca bună ziua, acest proiect de lege cu referendumul - la poporul român nu va trece. Pentru că minciuna are picioare scurte. Or, poporul român, creştin prin excelenţă, are dreptate. O mare dreptate! Să fie clară treaba aceasta, pentru toţi!
Vă mulţumesc.

"Basarabia este a României"

2008-11-14T10:39:00.002+02:00

De la o vreme, s-a cam răcit aşa-zisa prietenie dintre România şi o palmă a ei de pământ - Republica Moldova. Şi cum să nu se răcească, ba chiar să se înzăpezească, atunci când bat vânturi mari dinspre Kremlin, dinspre Siberia.
Îmi zic în sinea-mi câteodată: vai, câte pământuri au aceşti oameni pre nume ruşi, la ce le-ar mai trebui şi această minusculă firimitură – Basarabia, minusculă în comparaţie cu întinsele stepe ruseşti. Şi totuşi, le trebuie, ca un fel de pod, platformă pentru ieşirea lor spre Vest.
Îmi amintesc, în 1989, la Congresul al doilea al Deputaţilor Poporului din URSS (eu şi încă 54 colegi veniţi din partea RSSM, pe atunci), le-am spus de la obraz colonizatorilor noştri din Imperiul Sovietic, mai bine zis, Imperiul Răului mai multe alocuţiuni. Astăzi, însă, mă voi ocupa numai de una dintre ele, din cauza declaraţiilor agresive ale preşedintelui R. Moldova, Vladimir Voronin. Acest om, care, pe când era ministru de interne în Basarabia, sau R. Moldova, totuna, pe când îi sălta scaunul de sub şezut, se ruga de noi, scriitorii, să potolim sutele de mii de oameni care se adunaseră în faţa Ministerului de Interne, al cărui cap era. Ba mai mult ca atât, ne tot arăta nouă, lui C. Vieru, N. Dabija, L. Lari şi părintelui P. Buburuz, cât de credincios este el, scoţându-şi de după reverul hainei iconiţa cu Măicuţa Domnului. Nouă, scriitorilor mai sus pomeniţi, precum şi preotului P. Buburuz, nu ne ardea că-i zboară scaunul de sub fund, ne durea că generalii ruşi din suita lui ameninţau să bage câteva mitraliere peste mulţimea adunată şi să facă vărsare de sânge.
Dar, se pune întrebarea: de ce s-au adunat oamenii? Pentru că fuseseră arestaţi 12 tineri între 17 şi 19 ani, care cântau cântece despre unire la monumentul lui Ştefan cel Mare. Parcă-i văd şi acum cântând: „Trăiască, trăiască, trăiască, Moldova, Ardealul şi Ţara Românească”. Da, pentru cântece patriotice au fost arestaţi acei copii de către subalternii tovarăşului Voronin, duşi în subsolurile MIM, zvântaţi în bătăi, fără vreun ajutor de nicăieri.
Anume de aceea s-au revoltat cetăţenii Chişinăului, anume de aceea au aruncat cu sticle coctail Molotov în clădirea MIM, de i s-a aprins aripa stângă, anume de aceea tot noi, scriitorii, şi un preot alături de noi, ne-am dus la Ministerul de Interne. Însă, repet, nu ne interesa scaunul ministrului de pe atunci, Vladimir Voronin, ci copiii închişi la subsol, ci mulţimile mâniate, care vroiau să şteargă de pe faţa pământului Ministerul de Interne al Moldovei, şi pe Vladimir Voronin. După îndelungi negocieri cu generalii ruşi, care voiau să tragă în oamenii revoltaţi, după avertizări din partea noastră, a scriitorilor, că ne vom adresa Tribunalului de la Haga, dacă nu eliberează tinerii, generalii ruşi au lăsat-o mai moale inclusiv Vladimir Voronin, care de parcă era un fel de copil de trupă. Şi noi, scriitorii, cu un preot lângă noi, am salvat şi tinerii şi mulţimile, ducându-i pe toţi în Piaţa Marii Adunări Naţionale fără vărsare de sânge. Nu ne mai păsa că, astfel, i-am salvat scaunul său de ministru. Şi acum, acest plângăcios de Voronin, după numele tatălui de-al doilea, adică vitreg, cutează să dea lecţii de bună purtare Ţării-mamă, România, o face pe îndrăzneţul. Ruşine să-i fie cu aceste declaraţii mizerabile din ultimul timp. De parcă cineva e prost şi nu pricepe: a fost strâns cu uşa pentru afaceri dubioase săvârşite cu fiul său şi sistemul farmaceutic din Republica Moldova.
Atitudinea Statului Român cu privire la declaraţiile preşedintelui R.Moldova, Vladimir Voronin, mie, personal, mi se pare, prea delicată. Unii dintre politicienii români mai aruncă fraze de genul: să nu rănim sensibilităţi.
Care sensibilităţi, doamnelor şi domnilor, când ăştia au ucis oameni şi dansează pe rănile noastre? Să ne amintim măcar atât. Pactul Ribbentrop - Molotov a fost condamnat şi de români şi de ruşi. Aşa că, lăsaţi să se răcească până la anulare relaţiile între patrioţi şi patrihoţi. Basarabia aparţine României din timpuri străvechi. Mai nou, pentru neiniţiaţi în 1917 toate coloniile Guvernului Ţarist Rus au fost eliberate, printre care şi Basarabia, care a devenit republică democratică la 2 decembrie 1917. Să nu uităm, pe vremea aceea, la Kiev a avut loc şi Congresul tuturor naţiunilor eliberate. Au fost decretate drepturile acestor naţiuni. Aşadar, să nu mai umble tov. Voronin cu mâţa în sac. Dacă nu ştie istorie, s-o citească măcar la adânci bătrâneţi. După 1917, exact la 27 martie 1918, Basarabia s-a unit cu ţara-mamă, România.

Despre "perioada tulbure" şi "diversiuni" înainte de referendum (8 mai 2007)

2008-11-14T10:36:00.001+02:00

Stimaţi colegi,
Tristă şi tulbure perioadă avem acum, până la referendum. Ai sentimentul că s-au dezlănţuit demonii şi se bat la gura unor parlamentari, aşa-zişi "creştini", care nu se sfiesc să arunce cuvinte murdare, minciuni gogonate la adresa oponenţilor.
Anume, în astfel de momente tulburi se pot face tot felul de diversiuni, se pot infiltra şi în structurile de vârf ale ţării figuri ciudate, ca să nu zic agenţi străini.
Hai să luăm chiar şi cazul Aleksandr Kondyakov. Care nu e chiar atât de simplu precum se pare. Secretar al Marii Loji Masonice a Rusiei, prin firma sa de consultanţă politică, Novokom, avându-i drept clienţi pe Vladimir Putin şi pe Vladimir Voronin.
Cu ce "nonşalanţă nevinovată" spune Aleksandr Kondyakov că e gata să comunice cu toate persoanele care vor relaţii româno-ruse bune. Păi, şi eu fac parte dintre acele persoane care vor relaţii bune cu toţi vecinii, mai cu seamă că am tradus cu drag din marea poezie rusă.
Dar se pune întrebarea: cu ce preţ, aceste relaţii, atât de bune? Ce ne facem, când Federaţia Rusă nici până acum nu şi-a respectat angajamentele de la Istanbul şi Armata a 14-a stă în coasta Republicii Moldova? Când Federaţia Rusă nu ne-a întors tezaurul?
Ce ne facem, când unii conducători ai noştri comunică într-un mod enigmatic, misterios, cu acest Kondyakov, făcând situaţia din ţară şi mai tulbure?
Eu cunosc prea bine metodele KGB-ului de a se infiltra undeva şi cu ceva, pentru a destabiliza situaţii într-o ţară sau alta din cele vecine. Mai deunăzi, în Estonia, ştim ce s-a întâmplat. Acum, în România, vedem ce se întâmplă.
Da... E clară cooperarea între reprezentanţii mastodontului din Est şi vânduţii autohtoni!
Declara mai ieri Cosmin Guşă că Rusia, pentru el, este a doua sa patrie. Să fi trăit Cosmin Guşă măcar câţiva ani, sau măcar câteva săptămâni în Basarabia, să fi văzut cum erau torturaţi românii basarabeni, ba, chiar ucişi pentru ideile lor, pentru lupta inegală cu acest mastodont din Est, în apărarea unor drepturi elementare: limbă română, grafie latină, istorie a românilor, însemne naţionale! Să fi văzut Cosmin Guşă şi alţii ca dânsul masacrul din Transnistria, unde tinerii noştri au luptat pe viaţă şi pe moarte, apărând nu numai hotarele Republicii Moldova, ci şi ale Ţării-mamă, România!
Să ne reamintim...
Prin decembrie 1989, cine dintre politicienii marcanţi ai României au pomenit măcar o vorbuliţă în ce priveşte Pactul Molotov-Ribbentrop şi actul adiţional la acest pact? Nu prea am auzit, (chiar m-am interesat), nu prea se cunosc asemenea chestiuni.
În Parlamentul URSS, chiar în sânul Imperiului Sovietic, noi, românii basarabeni, am vorbit despre acest pact! Eu, personal, am vorbit despre rapturile teritoriale săvârşite de Imperiul Sovietic împotriva României, încălcând Constituţia lor cea mai reacţionară, stalinistă, din 1936!
Dar să ne întoarcem la "misteriosul" tovarăş Kondyakov. Nu vi se pare că, iar, şi pentru a nu ştiu câta oară, vânduţii autohtoni bat palma cu "matuşka Rusia" peste capetele noastre de oameni chinuiţi, de oameni care cunosc ce-i suferinţa.
După Guşă nu a fost destul, că mai vine altul - domnul Ludovic Orban, care se plânge că, vedeţi dumneavoastră, preşedintele Traian Băsescu ne-a stricat relaţiile bune cu Rusia. Şi "deştepţii noştri" ce vor acum? Să le îmbunătăţească, aceste relaţii, la Palatul Victoria, împreună cu omul serviciilor secrete ruseşti, Aleksandr Kondyakov, oferind suspendarea preşedintelui Băsescu, care nu miroase a petrol. Eu aş zice că miroase, de pe acum, a praf de puşcă şi a sânge.
Dar să avem în vedere faptul, că Traian Băsescu este primul preşedinte al României de după 1989, care a spus clar şi răspicat: orientarea politicii externe a României către structurile euro-atlantice, independenţa energetică faţă de Federaţia Rusă, aducerea la cunoştinţă la Casa Albă, Comisiei Europeane, Parlamentului European a intereselor românilor de peste Prut.
Or, coaliţia roşie actuală, care bântuie în România de azi, care ne face zilele negre, deşi este roşie, o astfel de coaliţie ne-o amintim că a existat şi pe vremea tovarăşului Mihail Gorbaciov, când a fost suspendat, izolat la o vilă din Crimeea. Dar domnul Boris Elţîn - şi nu-i zic tovarăş - a fost un om demn, curajos, Dumnezeu să-l ierte! a apărat drepturile preşedintelui său, şi l-a reîntors în scaun, l-a reîntors la locul care i se cuvenea, pentru că a fost ales de popor.
Acum, din păcate, aliatul domnului Băsescu, din Alianţa D.A., premierul Călin Popescu-Tăriceanu, nu are nici demnitatea, şi nici curajul necesar. Dimpotrivă, a dat mâna cu factorii destabilizatori ai ţării - Ion Iliescu, artizanul din umbră al puciului, şi cu pupila sa, la care gura vorbeşte fără dânsul - C.V. Tudor, dimpreună cu toate mătrăgunile din jurul lor.
Spunea o buruiană din astea, că eu, cică, am fost dată afară din P.R.M. Eu am plecat de la P.R.M. Eu, niciodată, de nimeni, nu pot fi dată afară! Am plecat din cauza liniei politice pe care o luase P.R.M.-ul în 2005. Şi, dacă vă mai interesează nişte fapte, C.V. Tudor l-a rugat pe Ilie Ilaşcu să mă recheme înapoi, de patru ori. Şi eu am zis: nu. Şi, iată de ce am zis, nu! în 2005, la Sankt-Petersburg, în mai, s-au întâlnit reprezentanţii tuturor ţărilor care au participat la al doilea război mondial. din partea României, a fost trimis C.V. Tudor. Iată, dragii mei, ce s-a întâmplat atunci: reprezentanţii ţărilor baltice, ai Gruziei, ai Armeniei şi ale altor foste colonii sovietice, au venit cu texte serioase în ce priveşte Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale dezastruoase în unele din fostele colonii sovietice. Şi am în vedere Republica Moldova, Armenia, Gruzia, Azerbaigian.
Ce a spus domnul Corneliu Vadim Tudor la Sankt-Petersburg? Am aflat astea abia la Congresul P.R.M. din 19 noiembrie a aceluiaşi an, 2005. Dar hai să vorbesc pe tonul lui, cu aplomb: "şi am fost la Sankt-Petersburg şi, când i-am văzut pe generalii ruşi cu piepturile împlătoşate de medalii pentru marile lor fapte eroice din al doilea război mondial, mi s-a umplut sufletul de încântare!" Iată cum a reprezentat România C.V. Tudor, căzând într-o euforie pro-sovietică, pro-rusească, nepomenind măcar un cuvânt de Pactul Molotov-Ribbentrop, care are consecinţe grave în Republica Moldova, în nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa.
Da, mare încântare trebuie să fi avut C.V. Tudor, lăudând generalii ruşi care ne-au hăcuit ţara, răpindu-i Basarabia şi Bucovina. Iată, atunci am plecat şi din congres şi din partid, şi dusă am fost!
Mi-am dat seama cu cine am de-a face, abia atunci după zeci de ani de luptă şi suferinţă.
Sintagma România Mare e o acoperire doar, odată ce, tot acelaşi C.V. Tudor, în scrisoarea către evrei, în avântul său febril de a fi preşedintele României, a renunţat şi la Basarabia şi la Bucovina. Da, să ştie toţi, eu am plecat de bună-voie şi nesilită de nimeni de la PRM. Şi n-am voit să mă mai întorc, să stau împreună cu toate mătrăgunele.
Tocmai de aceea, C.V. Tudor, împreună cu buruiana sa, au aruncat mormane de noroi peste mine, fără măcar să cugete un pic, cum aş putea să fiu eu deputat KGB, când kaghebiştii mi-au ucis fratele, mi-au împuşcat în geamuri două nopţi la rând, mi-au terorizat copiii. Aceleaşi tone de noroi le varsă aceste persoane, ca să nu zic mai rău, (mie nu-mi place să jignesc pe cineva, pentru că, într-adevăr, sunt creştină), şi asupra adevăraţilor patrioţi ai acestei ţări, printre care şi preşedintele Traian Băsescu.
Nu-l cunosc personal pe acest om, repet, nu am vorbit niciodată cu dânsul, dar văd buna-credinţă a sa faţă de poporul român. Şi nu mă lasă conştiinţa să urmez o cale uşoară, liniştită, şi să votez în haită!
Nu pot când văd ca bună-ziua cine este hăituit - preşedintele României, Traian Băsescu.
În încheiere, vreau să mulţumesc tinerilor de la P.N.Ţ.-C.D. care-l sprijină pe domnul preşedinte Traian Băsescu şi se impun tot mai mult, împotrivindu-se liniei politice enigmatice a domnului deputat Aurelian Pavelescu.
Vă mulţumesc.

"Reunificarea, ceea ce s-ar chema aducerea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa la ţara-mamă"

2008-11-14T10:30:00.001+02:00

Stimaţi colegi,
Din anul 1992, de când sunt în Parlamentul României, m-am străduit să le lămuresc tuturor că ţara noastră, printre priorităţile sale, are una deosebită - reunificarea. ceea ce s-ar chema aducerea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa la ţara-mamă.
Alocuţiunile mele din 1992 şi până în 2008 nu au avut, însă, cine ştie ce rezonanţă în Parlamentul României. Dacă am lua-o, aşa, într-o glumă, deşi nu glumesc deloc, este ca şi în cazul celor 322 de parlamentari, aşa-zişii români, contra poporului român, pentru suspendarea preşedintelui Băsescu. Şi am mai spus ceva: dacă în Parlamentul României s-ar fi votat Legea lustraţiei, situaţia ar fi fost cu totul alta; adică o situaţie fără nomenclaturişti, kaghebişti şi securişti antinaţionali.
Poate fiind în condiţii mai bune, mai lesnicioase, în zonele ocupate şi semiocupate ale României, precum este ţara noastră, hărtănită în câteva părţi, aş fi fost şi eu mai blândă în cuvinte. Dar, uitaţi-vă, dragi compatrioţi, la această porcărie majoră produsă de Moscova şi vânduţii autohtoni din Basarabia: se cheamă "Moldova Mare". un infim ziar în care vorbeşte în limba rusă tovarăşul Bodiu, fost secretar al C.C. al P.C.M., pus de ocupanţii ruşi. Vă arăt şi ziarul. Poftim! (Arată spre sală ziarul.) Un ziar, în care Bodiu vorbeşte în limba rusă. Vor să introducă iar grafia chirilică şi limba rusă ca limbă de stat. Vor foarte multe. Situaţia este împotriva intereselor României.
După acest trădător cu numele Bodiu, toată haita de ticăloşi s-a reîntors în Republica Moldova, de la Moscova. Au avut nişte puteri din afară, sau este agonia perdanţilor? Vai, cât de bine lucrează serviciile secrete ruseşti, ca să ne radă până la capăt şi bucata aceasta de ţară, provincia Basarabia. Mihai Eminescu, solul Celui de sus, în opera sa politică, a spus cuvinte grele, care le arată adevărata istorie a României, şi anume: dintotdeauna, această provincie a aparţinut României. Tocmai de aceea, în fostul Parlament al fostei U.R.S.S., am spus clar şi răspicat: articolul 3 al celei mai reacţionare constituţii sovietice, din 1936, conform regulamentului, nu admitea rapturile teritoriale, ceea ce a săvârşit Imperiul Sovietic împotriva României. Articolul 14 al aceleiaşi constituţii staliniste din 1936, stipulează că nu existau prerogative constituţionale pentru fondarea unor state pe teritoriile cotropite. Aceasta este esenţa textului pe care l-am vorbit în chiar sânul Imperiului Sovietic.
De altfel, alocuţiunile mele s-au dat pe toate posturile de televiziune din ţările civilizate ale lumii, poate chiar şi în Burkina Faso. Dar Imperiul Sovietic, totuşi, a fondat R.S.S. Moldovenească, actualmente Republica Moldova, atât că este, fără doi de "s". Recunoaşteţi odată şi odată cu toţii lucrătura faimoasă a KGB-ului rusesc, pe care-l cunosc din rărunchi, dat fiind faptul că am fost parlamentar din partea Basarabiei în Parlamentul U.R.S.S. Circumscripţia Ialoveni.
Aşadar, fiind în Kremlin, pe vremea deputăţiei mele acolo, nu am umblat prin restaurante, ci m-am scufundat în biblioteci, şi mai ales în documentele privind ţara mea, România. Am de spus anumite lucruri dure şi le voi spune cândva, dar, deocamdată, nu se poate discuta în gura mare. Am fost şi eu destul de delicată în torentul verbal cu vecinii noştri din Est, adică ruşii. Dar în clipa, când am văzut că s-au porcit cu totul, când finanţează prin mijloace ilicite ziarul "Moldova Mare", folosindu-se într-un mod ingrat şi absolut penibil de numele lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, mi-a plesnit răbdarea. Da, mi-a plesnit răbdarea, pentru că mă trag din viţa lui Ştefan, prin Petru Rareş. Să fie clară treaba asta! Aştept atitudinea Ministerului de Externe al României în legătură cu această făcătură mârşavă, făurită de Moscova, via Chişinău.
acum ex-ministrul culturii din Republica Moldova, Ion Ungureanu, este gonit din casa lui de la Bucureşti. La fel şi ex-ministrul învăţământului din Guvernul Druc, Nicolae Mâtcaş. A cui şi ce politică se face în ţara-mamă, stimaţi domni şi doamne?
Aceşti oameni fac parte din liderii Mişcării de eliberare şi reîntregire naţională din Basarabia. Sunt refugiaţi politic, au un alt statut, nu ca cei care deţin vile şi viloaie pe contul statului român! Statutul lor este, iarăşi, unul deosebit: patrioţi români. ruşine să le fie obrazului acelora care desfid obârşia noastră! Trăiască România întreagă!
Vă mulţumesc.

"Exil în ţara mea"

2008-11-14T10:28:00.000+02:00

Stimaţi colegi,
Marele călugăr ascet, îndrumător al neamului românesc Ilie Cleopa ne-a dat o lecţie de învăţătură demnă de însuşit. Nouă trepte ale credinţei, ale urcuşului, ale ascensiunii către Dumnezeu, trepte cu greu de urcat fără rugăciunile care sunt hrana sufletului. Să ne bucurăm cu toţii că neamul nostru a cutezat să dea din miezul, din lamura sa asemenea slujitori ai domnului şi sprijinitori ai oamenilor.
De ce am început cu acestea? De aceea că nu prea am fost şi sunt un om al lumii, mai cu seamă al unei lumi care înoată în greşeli. Am decis să intru în politică, din cauza simplului fapt, că ţara în care mi-a fost dat să mă nasc este hărtănită în bucăţi. Din Moldova lui Ştefan cel Mare, de exemplu, s-a ales colbul drumului, din mila indivizilor vânduţi adversarilor neamului românesc. Să privim în jur, în jurul ţării mamă, România, şi vom vedea că dincolo de fruntariile ei actuale, peste 10 milioane de români o duc foarte greu, unii dintre ei abia supravieţuiesc. şi am în vedere Basarabia cu sudul său, Nordul Bucovinei cu Ţinutul Herţa, Cadrilaterul. Ştim foarte bine cu toţii că în ce priveşte Cadrilaterul mai e mult de lucru, deşi patriota României, Regina Maria, şi-a dăruit inima acelei bucăţi de pământ românesc. Dar, cu privire la Basarabia şi Nordul Bucovinei, noi, românii, avem încă toate posibilităţile de soluţionare ale problemelor românităţii ultragiate. Dar nu se doreşte. Şi nu e vorba de Uniunea Europeană şi nici de NATO, e vorba de voinţa clasei politice din România. Or, dacă stăm strâmb şi judecăm drept, cu o gândire lucidă, peisajul politic se profilează destul de clar: după ce românii au fost conduşi decenii întregi de kominternişti, kaghebişti, nomenklaturişti ai sistemului vechi comunist, înveterat în rele, acum sunt conduşi de către unii dintre copiii şi nepoţii lor.
Se împlineşte deja un an de când, în iunie 2007, actualul preşedinte al Camerei Deputaţilor, Bogdan Olteanu, a promis tuturor parlamentarilor, şi celor de la Senat, şi celor de la Cameră, într-o şedinţă comună, că se va vota Legea lustraţiei, ca să se mai retragă cu vreo 2-3 paşi în umbră acei oameni care au umbrit, dar ce zic eu, e puţin spus, care au întunecat şi au distrus cele mai mari valori ale României. Dar iată că nu s-a realizat în fapt această minunată promisiune, pentru că se doreşte în continuare realizarea de scenarii cu suspendări, cu oprelişti, cu ostracizări, iar mai recent şi cu Tratatul României cu Republica Moldova.
Pesemne o astfel de stratagemă se explică prin aceea că, având loc alegerile locale, opinia publică din România nu va observa ceea ce se întâmplă între Ministerul Afacerilor Externe al României şi omologul minister din Republica Moldova. Hai să ne întrebăm, cum se poate de acceptat, ca o ţară să facă tratat cu pupila sa, cu o fiică a ei, precum e Basarabia. S-a făcut un asemenea tratat între România şi Ucraina şi la ce s-a ajuns? Că românii de acolo o duc şi mai greu, de neîndurat aproape decât au dus-o până în 2007?!
Ce e mai trist în perioada pe care o trăim este că şi presa, mass-media face o propagandă asiduă împotriva românilor patrioţi care provin din aceste zone ocupate şi semiocupate, şi anume Basarabia şi Nordul Bucovinei.
Recunosc fără chip de ocolişuri, că am avut deplină dreptate când, cu vreo câţiva ani în urmă, la o emisiune, moderată de poetul Adrian Păunescu, şi la o întrebare a lui, de ce cred că creierul KGB-ului e la Bucureşti şi nu la Chişinău, am spus franc: aşa cred, pentru că România este o ţară mare cu interese ample, iar Basarabia este o provincie a ei cu interese mai mici. Unde îşi trimit cei mai pregătiţi agenţi toate ţările civilizate ale lumii? Bineînţeles, în ţara cu interese şi posibilităţi mai mari. Aşa că, la Bucureşti este capul fostului KGB, actualmente serviciile secrete ale Federaţiei Ruse. La Chişinău este numai coada care se mai zvântură din când în când, stârnind războaie în Transnistria.
Şi vreau să mai adaug ceva de o mare gravitate. Dintotdeauna românii basarabeni au voit unire cu ţara mamă şi prin asta se explică şi marile rezultate obţinute prin mişcarea de eliberare şi întregire naţională din 1989 şi am să repet ori de câte ori va fi nevoie: limba română - limbă de stat, grafia latină, istoria românilor. Cum a răspuns ţara mamă, o ştim iarăşi cu toţii foarte bine. din mila tovarăşului Ion Iliescu a răspuns cu o recunoaştere a unui stat în stat, a unui stat, Republica Moldova, făurit de fosta URSS.
În încheiere, vreau să vă spun pe şleau că nu aş fi venit niciodată la Bucureşti, măcar de aceea pentru că mai dulce, mai benefică pentru sănătatea omului este apa şi pâinea de la baştină, din locul unde te-ai născut. Dar în clipa când mi-am dat seama ca bună ziua, că de-ar lupta românii basarabeni încă 100 de ani cu "mastodontul din est", nu pot rezista fără ajutorul României. Şi ce-am găsit la venirea mea? O clasă politică pusă pe căpătuire şi înavuţire rapidă, cam indiferentă, dacă nu indiferentă cu totul la doleanţele românilor basarabeni, la ideea naţională!
Dragi fraţi români, pentru mine deja sunt mai dulci gloanţele ruseşti decât palmele trase în obrazul nostru din partea fraţilor români. Să fie clară treaba asta şi, ca să mai ştie toţi ce înseamnă a fi exilat în propria ţară, am să vă spun câteva rânduri prin mijloace poetice:
"Exil în ţara mea"
Vreau libertate vie, întrupată,/cum vie sunt şi cum nu pot trişa,/Vreau libertate, însă, deocamdată/mă aflu în exil în ţara mea./ Ce blând exil,/nu mi se-mpuşcă în casă,/precum în Basarabia abil,/şi totuşi cineva îmi pune o plasă/şi totuşi, simt, mă aflu în exil./Cum nu pot fi băgat nici într-o oală/a vreunui mare sau mai mic partid,/Eu stau între ciocan şi nicovală,/În jurul meu e un văzduh acid./şi un teren ce lunecă-n postate,/Cum aş decide, n-ar mai luneca,/Iar eu decid numai spre libertate,/iar ea e tot la ce mai pot visa./Decizia nu place, ştiu prea bine,/Se cere implicarea în tipic,/dar când copii, bătrâni nu au de pâine,/Eu pot doar pentru ei să mă implic./În pas cu dânşii îmi îndrept piciorul,/Spre-o casă a poporului sadea,/şi până-atunci, când o veni poporul,/mă simt un exilat în ţara mea./Ce exilat docil, ce naţiune/care şi darul său îl face în scrum!/Eroii tăi se află-n gropi comune./Sau îngropaţi la margine de drum./Ce joc de-a darul, Doamne, ni se dete,/Când jude-ajunge orişice gunoi,/Creieri de geniu spulberă-n perete,/Inimi divine, sângele în noroi./Vreau libertate, vreau să tragem sorţii, Cine-a trădat şi cine n-o trăda,/Vreau libertate chiar cu preţul morţii şi nicidecum exil în ţara mea"!/
Vă mulţumesc.

Despre artele eterne şi cele trecătoare.

2008-11-14T10:23:00.000+02:00

Înainte vreme, cu secole în urmă, omenirea era mai evoluată în plan spiritual decât aceasta de azi. De ce spun asemenea cuvinte grele? De aceea, că în amfiteatrele elene şi romane se întâlneau poeţi filosofi şi cântăreţi de pe toate meridianele Terrei, nu numai sportivi. Pe atunci încă nu se auzea, nu se vedea a bate o minge cu piciorul sau capul. Era cu adevărat o ierarhie a valorilor umane.
Să aruncăm o simplă privire asupra societăţii româneşti contemporane şi asupra altor societăţi de pe Planetă. Nu tu spirit, nu tu cuvânt, nu tu competitivitate în cele mai importante sfere ale vieţii, ci fotbal, fotbal şi iar fotbal.
Sunt în România de 16 ani, dar mi-a fost îndeajuns, suficient, să mă conving de faptul că Bucureştii nu au cum fi şi nu pot fi capitala culturală a României. Capitale culturale sunt Iaşii, Sibiul, Chişinăul.
Timp de 16 ani am tot aşteptat măcar o emisiune cât de pricăjită la vreun post de televiziune, cu scriitori clasici sau contemporani. Nimic. Aut nihila est.
Şi încă ne mai întrebăm, de ce degenerează generaţiile?
În Biblie e scris negru pe alb: "La început a fost Cuvântul şi Cuvântul este Dumnezeu".
Şi ce ne facem, dragi fraţi români, cu Dumnezeu, care este Cuvântul?
Iată ce facem! Ne batem, pur şi simplu, joc de marile talente în toate domeniile artistice: poezie, proză, pictură, sculptură, teatru, muzică. Să luăm bine aminte, că ne vom trezi cu generaţii bolnave, lipsite de minte şi simţire din cauza loviturilor cu piciorul şi capul.
Nu am nimic de împărţit cu fotbaliştii. Au şi ei munca lor, şi chiar suferă adesea pentru strădaniile lor fizice.
Acum, după meciul absolut indezirabil cu Lituania - scor 0-3, au ajuns să fie numiţi "strânsura" lui Piţurcă. Nici chiar aşa! Nu e bine. Se întâmplă şi pierderi, nu numai câştiguri, dar nu e cazul să exagerăm.
Dintotdeauna am considerat că artele frumoase sunt veşnice, pe când jocurile sportive - efemere. Din câte ştim, o naţiune care se respectă, în delegaţii protocolare nu ia o minge în vizită, în cutare sau cutare ţară, ci ia o carte, un tablou, o sculptură, o casetă cu muzică autohtonă românească.
Nici pe vremea lui N. Ceauşescu artiştii acestei ţări, pre nume România, nu au fost atât de uitaţi, dispreţuiţi, chiar şi batjocoriţi, din simplul motiv că ei creează, dar nu bat o minge cu piciorul sau capul.
Haideţi să ne trezim, în sfârşit, din somnul cel de moarte, dragi fraţi români, ca să putem schimba textul imnului naţional: "Deşteaptă-te, române!".
Şi, dacă tot am vorbit despre fotbal, precum şi despre artele frumoase, nu aş putea să mă abat nicidecum de la ultima mizericordie a acestei veri: părerea unui poetaş, făcut, iar nu născut, despre anumite evenimente ale cetăţii, care nu încap în stomacul său. Este vorba de Mircea Cărtărescu care, din insuficienţa de suflet a unor aşa-zişi mentori ai săi, a făcut o aşa-zisă operă şi s-a umflat de ifose ca un balon.
Am răsfoit şi eu câteva rânduri din "opera de trei parale" şi nu am rezistat s-o duc până la capăt, pentru că nu aveam ce să citesc, pentru că e lefter ca talent, ca har de sus. Iată doar o mostră de genul: "O, Doamne, ce fund avea!" Mi-a fost destul să-i văd antitalentul. Numai un bărbat frustrat de condiţia sa minimă ca mascul poate să-şi bată joc de o femeie, văzută întâmplător pe stradă, într-un asemenea hal.
Şi, încă mai abitir, să se adreseze divinităţii!
Astfel de pseudoartişti contemporani primesc stelele României, pe când ar fi fost un gest de nobleţe să le primească dintre contemporani artişti care au intrat deja în istorie prin creaţiile lor, precum Ovidiu Iuliu Moldovan, Leopoldina Bălănuţă, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Adrian Păunescu, Nicolae Dabija, Cezar Ivănescu, Cătălina Buzoianu şi alţii, atât vii, cât şi trecuţi pe alt tărâm.
Dar asta e lumea în care trăim! E, bineînţeles, o ingratitudine, dar cel mai adesea se întâmplă, ca talentele cu adevărat mari să fie recunoscute abia când trec din această vale a plângerii.

Apel la "renaşterea culturii naţionale" spre asanarea morală a societăţii.

2008-11-11T15:21:00.001+02:00

Stimaţi colegi,
Din zori, până noaptea târziu, suntem bombardaţi de ritmuri nebune, cuvinte obscene, privelişti degradante, ca şi cum am trăi într-o junglă modernă şi jungla aceasta naşte monştri moderni.
Am spus-o de nenumărate ori şi o repet: să facem ceva cât nu e târziu pentru renaşterea culturii naţionale. Altfel, lumea merge spre involuţie, se scufundă în primitivism.
Să ne întrebăm: unde am ajuns? În ce situaţie apocaliptică ne aflăm, când un tânăr sau o tânără, în loc să-şi arate posibilităţile sufletului, ni le arată pe cele ale trupului?
Mai mult ca atât, se mai şi afişează cu gesturile lor scârbavnice, gesturi pe care nici animelele nu le fac, pentru că animalele îl privesc "drept în ochi pe Dumnezeu", precum spunea marele poet german Rilke.
E limpede că diavolul creează prin aceste făpturi umane viaţa sufletului care a trecut, în mod neiertător, la doar o viaţă a trupului. Dar, oricâte figuri ar arăta un trup, totuşi, infinit are un sfârşit, pe când sufletul niciodată nu sfârşeşte.
În toată avalanşa aceasta de sunete satanice, prezentări de mode, reclame televizate, cu trucuri, e deranjant faptul că până şi spiritele elevate nu se prind la un adevăr. Are loc o demonizare a populaţiei ca în Sodoma şi Gomora, e condamnabil pur şi simplu faptul că unii oameni întreprinzători corup tinerii, nu le lasă spaţiu de existenţă, de a visa, de a crea, de a se realiza spiritual, formând astfel monştrii de mâine. Pentru că nu e de crezut că un om e rău din naştere, contează mediul, iar mediul îl facem noi toţi, în special oamenii de cultură.
Oamenii de cultură în toate domeniile de creaţie sunt lăsaţi de izbelişte, nu mai apar cărţi, nu se fac filme, nu se fac expoziţii de pictură, întruniri muzicale. Or, dacă mai apare câte ceva, apoi nu întotdeauna comportă semnul valorii. Fenomenul cultură e dominat de spiritul de gaşcă, sunt preferaţi anumiţi artişti, care se au bine cu cutare sau cutărică ce deţine funcţii decizionale. Nu am mai citit de mult vreo carte, nu am văzut de mult vreun film sau expoziţii de pictură de ale debutanţilor, am văzut în schimb scălămbăiala deşucheată a "generaţiei PRO", ce o fi mai însemnând şi aceasta. Un soi de prostie televizată? Nu există o bancă de date, un centru de sistematizare a valorilor autentice ale României, totul e lăsat la voia întâmplării şi a prostului gust. Anonimii iluştri hotărăsc soarta culturii, oricare neica nimeni poate să-şi producă opusurile în detrimentul spiritualităţii româneşti, în detrimentul generaţiilor care vin, numai dacă are bani. Anume, aşa s-a ajuns la denigrarea clasicilor naţionali români, la schimonosirea istoriei şi a literaturii românilor, la prostituarea tineretului, la neglijarea bătrânilor creatori, la uitarea celor mai chinuiţi români, acei din zonele ocupate şi semiocupate.
Ceea ce se întâmplă acum, cu voia unor mărginiţi în materie de cultură e sucombarea în neant, e o alterare a noastră ca neam. Noţiuni ca: omenie, patriotism, dragoste de ţară şi-au pierdut calitatea, şi-au pierdut aprecierea, sunt privite ca ceva din altă lume, nişte fantasme, cu cât eşti mai şmecher, mai pigmeu, mai sperţar, dar gros la pungă şi la obraz, cu atât eşti mai bine văzut într-o societate coruptă. S-a ajuns la limita absurdului în toate colţurile acestei ţări, în toate domeniile, în toate casele. Se impune tot mai mult un statut al oamenilor de creaţie, protejarea cărora va proteja viitorul societăţii româneşti. Altfel, ne pierdem căile către noi înşine, ne acoperă pigmeniada, ne înghite neantul.
Vă mulţumesc.

LEONIDA LARI - IORGA Curriculum Vitae

2008-11-08T11:48:00.002+02:00

Leonida LARI-IORGA Curriculum Vitae

Date biografice:
Data şi locul naşterii: 26 oct.1949, Bursuceni jud. Bălţi, R. Moldova într-o familie de învăţători;
Stare civilă: căsătorită, trei copii, Ramona, Cristina şi Emanuela; soţul: Mihai Iorga, de profesie actor, regizor.

Studii şi specializări:
Universitatea de Stat din Chişinău, Facultatea de filologie, filolog, scriitoare;
Premiul România Mare, premiul "Flacăra, Totuşi iubirea", premiul revistei "Cronica - Iaşi", premiul "Tibiscus" - Serbia, premiul "Academiei Române" pentru poezie, "Mihai Eminescu".

Activitate profesională:
Colaborator la Muzeul de literatură D. Cantemir - 1971-1973;
Redactor la sectorul cultură, arte, plastice - revista "Literatură şi Artă" - 1985-1988;
Redactor şef al primei publicaţii - "Corul naţiunii" - grafie latină din R.Moldova - 1988-2003;
Autor a 24 de volume de poezie şi proză, precum şi traducător din marea poezie universală.

Funcţii, activităţi într-un partid politic
Deputat în Parlamentul URSS din partea R. Moldova, 1988-1990;
Membru în conducerea PPCD din R. Moldova 1990-1992;
Preşedinta ICDTM - Liga creştin democrată a femeilor din R. Moldova - 1990-1997;
Deputat în Parlamentul României PNTCD - 1992-1996;
Deputat în Parlamentul României din partea PRM în trei legislaturi 1996, 2000, 2004.

Funcţii, activităţi parlamentare anterioare:
Preşedinta Ligii creştin democrate a femeilor din R. Moldova;
Deputat din partea R. Moldova - circumscripţia Ialoveni în Parlamentul URSS 1988-1990;
Deputat PNTCD - 1992-1993;
Deputat PRM în trei legislaturi consecutive.

Funcţii, activităţi în alte organizaţii naţionale:
Forumul naţional al românilor de pretutindeni.
Funcţii, activităţi în organizaţii internaţionale:
Asociaţia Basarabia şi Bucovina.

Activitate civică:
Colaborare cu Fundaţia "Omenia" pentru ajutorarea românilor basarabeni şi bucovineni.

Activitate publicistică, ştiinţifică, în foruri academice:
Publicistică la ziarele şi revistele din România, R. Moldova, Nordul Bucovinei, reg. Cernăuţi, Serbia, (Banatul Sârbesc) România Mare, Totuşi Iubirea, Literatura şi Arta, Glasul Naţiunii, Arcaşul, Tibiscus).

Distincţii, decoraţii:
Cetăţean de onoare al oraşului muncipiului Bacău - 1993;
Cavaler al ordinului R. Moldova - 1996.
Medalia "Nichita Stanescu"- 1999
Medalia din partea Consiliului Judetean Suceava, cu prilejul aniversarii Unirii Bucovinei cu Patria Mama la 80 ani- 1998
Medalia "55 de ani de la asasinarea Maresalului Ion Antonscu"
Medalia "Cetatea de scaun a Sucevei la 620 de ani"
Medalia "Liga culturala pentru Unitatea Romanilor de Pretutindeni". Honoris Fidelis- 2006
Medalia din partea Unitatii Romanilor de Pretutindeni, "Congresul Spiritualitatii Romanesti"

Alte activităţi:
Preşedinte al Departamentului pentru relaţii cu românii de pretutindeni în cadrul PRM, secretar executiv al PRM.

Birouri parlamentare:
Str. 6 Noiembrie, nr. 13;
Tel. 0230.530882;
Persoana de contact: Bereanu C.Nicolae.
e-mail : leonidalari@yahoo.com